În anul 1930, în Uruguay, avea loc primul Campionat Mondial de fotbal din istorie. Turneul final trebuia să aibă la start 16 națiuni, dar Japonia, Siam și Egipt s-au retras. Au rămas 13 națiuni, printre care și România. Cum de a stat țara noastră la „Masa Bogaților” la primul Campionat Mondial de fotbal din istorie? Aceasta este o poveste lungă pe care o vom dezbate în rândurile de mai jos…
Pe 13 iulie 1930 avea să înceapă în Uruguay prima ediție a Fifa World Cup cu 13 formații la start: două din America de Nord (Mexic și Statele Unite ale Americii, șapte din America de Sud (Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Paraguay, Peru și Uruguay) și patru din Europa (Belgia, Franța, România, Yugoslavia). România s-a aflat la startul acestei competiții nu pentru că s-a califica, ci pentru că s-a… înscris. Simplu și eficient la prima vedere. Dar, lucrurile nu au stat chiar așa.
Cel care a avut un cuvânt greu de spus a fost Regele Carol al II-lea, conducătorul ce voia echipa națională a României pe marile scene fotbalistice.
Carol al II-lea preluase puterea doar cu 35 de zile înainte de începerea turneului final. Regele își dorea ca țara noastră să aibă reprezentanță la Campionatul Mondial și nu a fost descurajat nici de lipsa de timp nici de faptul că România jucase primul său meci internațional doar cu exact opt ani în urmă.
Monarhul a acordat imediat o amnistie tuturor jucătorilor suspendați pentru infracțiuni legate de fotbal. Apoi, în loc să aibă încredere în antrenorul Costel Rădulescu pentru a selecta lotul, regele Carol al II-a fost cel care ar fi făcut selecția.
Regele Carol al II-lea a reușit să asigure României un loc la Uruguay 1930, depășind cu doar trei zile termenul limită de înscriere al FIFA, scrie fifa.com. Tot suveranul ar fi fost cel care a intervenit ca jucătorilor, oficial amatori, să li se dea concediile necesare pentru o deplasare atât de lungă şi de anevoioasă.
Pentru a ajunge în Uruguay, staff-ul României a avut o încercarea grea: drumul lung. Românii s-au îmbarcat în Conte Verde la Genova pe data de 21 iunie, după o călătorie cu trenul până în Italia. La Villefranche-sur-Mer, s-au urcat la bord echipa Franței și președintele FIFA, Jules Rimet, care avea trofeul în valiză.
A urmat un voiaj de 14 zile cu vaporul. Jucătorii Belgiei, României, Iugoslaviei și Franței au călătorit în America de Sud pe aceeași navă. Ba mai mult, aceeași navă a făcut un popas și la Rio de Janeiro pentru a-i lua pe brazilieni, scrie standard.co.uk.
Toate meciurile ale primului Campionat Mondial au avut loc la Montevideo. Au fost utilizate trei stadioane: Estadio Centenario (costruit special pentru turneul final), Estadio Pocitos și Estadio Gran Parque Central.
La turneu au participat cincisprezece arbitri: patru europeni – doi belgieni (Henri Christophe și John Langenus), un francez (Thomas Balvay) și un român (Constantin Rădulescu, care era de asemenea și antrenorul echipei României), și unsprezece din America – printre ei șase uruguayeni. Deși astăzi pare ciudat, antrenorul României a oficiat două meciuri ca tușieri în zilele în care echipa noastră făcea pauză.
România a fost în grupă cu Uruguay şi Peru. Dacă în meciul cu Peru s-au impus cu 3-1, în partida cu Uruguay, românii au fost învinși cu 4-0. De altfel, Uruguay a fost formația care a și câștigat primul trofeu al Cupei Mondiale. Cele trei goluri ale României au fost marcate de Deșu, Stanciu și Kovacs.
„Ajunsă la Montevideo, echipa românească a fost obiectul unei atenţiuni deosebite. Tragerea la sorţi nu ne-a fost favorabilă. România a căzut în seria a III-a, alături de Peru şi Uruguay, campioana olimpică pe 1924 şi 1928. Matchurile au fost fixate pentru luni 14 şi marţi 22 Iulie. De bună seamă, că România a fost considerată cantitate neglijabilă. Peruvienii, s’au prezentat pe teren siguri de victorie, ironici, cu zâmbetul sarcastic al superiorităţii indiscutabile, faţă de ‘Balcanicii’ cari nu-şi legitimau existenţa pe teren decât din dorinţa de-a face o plimbare cu vaporul. Desfăşurarea ostilităţilor a răsturnat calculele. După ce conducea la pauză cu 1-0, România îşi adjudecă matchul cu 3-1, şi ia prima victorie din seria care face parte. Au marcat Covaci, Deşiu şi Stanciu. Adversarii s’au impus printr’un exces de brutalitate, fracturând chiar piciorul unui jucător român”, se arată în numărul din 24 iulie 1930 al revistei „Realitatea ilustrată”.
Aceeași sursă făcea un rezumat al celui de-al doilea meci, cel cu Uruguay, pe data de 14 august 1930.
„Țara noastră a făcut o impresie bună. A reuşit, în primul match, frumoasa performanţă de-a învinge pe Peru cu 3—1, victorie ce a concentrat, un moment atenţia lumii soccerului, asupra echipei româneşti făcând să fie aşteptat cu nerăbdare matchul său împotriva uruguayenilor, mai ales că aceştia de abia învinseseră pe peruvieni 1—0. Matchul s’a terminat cu Victoria Uruguayului (4—0). Faptul este uşor explicabil. Românii au intrat în arenă oarecum intimidaţi. Jucau pentru prima oara, în faţa unei masse de o sută de mii de spectatori, exuberanţi şi gălăgioşi, cari toţi erau de partea concetăţenilor lor. Şi uruguayenii au profitat şi au marcat patru goluri chiar la începutul jocului. Până la repriză jucătorii noştri s’au acomodat mediului. În repriza doua revenit, au dominat, dar de ambele părţi nu s’a mai marcat nimic”.
