Între 1939 și 1945, în Europa a avut loc cel De-al Doilea Război Mondial, după ce Germania nazistă a decis invadarea Poloniei. România a început conflictul de partea nemților, deși armata română nu era pregătită pentru un război atât de amplu. După câțiva ani de conflict, țara noastră a întors armele, fiind, alături de Italia, unul dintre puținele state care s-a comportat astfel.
La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, România se afla sub influența regimului autoritar al Mareșalului Ion Antonescu, care a adoptat o politică de colaborare strânsă cu Germania nazistă, intrând în război de partea Axei în anul 1941. Stat mic aflat la cheremul marilor puteri, Mareșalul Ion Antonescu l-a ales pe Hitler ca partener. Sau, Hitler pe mareșal.
Implicarea României în invazia Uniunii Sovietice, sub pretextul „eliberării” teritoriilor românești ocupate de sovietici (Basarabia și Bucovina de Nord), a avut drept scop consolidarea teritoriilor pierdute în perioada interbelică, dar și obținerea unui rol proeminent în blocul Axei. În această perioadă, regimul lui Antonescu părea să fie ferm aliniat cu Germania, iar România devenise un aliat de încredere pentru Hitler, contribuind semnificativ la campania militară pe frontul de est.
Inițial, Hitler i-a promis lui Antonescu că vor da soldaţilor români, echipament german, mai ales arme anti-tanc pentru a face faţă înfruntărilor cu bravii soldați ruşi. Vorbe deșarte. Nemții aveau propriile lor probleme în campaniile din vestul și din estul Bătrânului Continent.
Odată cu evoluția războiului și înfrângerile suferite de Germania pe frontul estic (în special bătălia de la Stalingrad), contextul politic și militar al României începea să se schimbe. Alianța cu Germania devenea tot mai riscantă, având în vedere avansul Armatei Roșii și perspectiva unei înfrângeri imediate a Axei.
Mareșalul Ion Antonescu părea să fie fidel Führerului, în cadrul guvernului român existau disensiuni privind continuarea războiului alături de nazisti, iar populația română devenea din ce în ce mai reticentă la susținerea unui conflict devastator. De asemenea, în perioada 1943-1944, Aliații au început să intensifice presiunile asupra României, subliniind că o schimbare de tabără ar fi în interesul național al țării.
În vara anului 1944, România se afla într-o poziție deosebit de precară. Înfrângerile repetate ale Germaniei și avansul rapid al trupelor sovietice în Europa de Est au lăsat țara între două forțe care se aflau într-o luptă directă. În acest context, liderii români, inclusiv Regele Mihai I, au început să realizeze că mai mult nu mai există șanse ca Germania să câștige războiul. Astfel, schimbarea de tabără a devenit o opțiune de salvare, atât pentru independența națională, cât și pentru evitarea unei ocupații sovietice totale.
Un factor esențial în decizia României de a întoarce armele a fost implicarea directă a regelui Mihai I. Acesta a luat inițiativa de a-l destitui pe Mareșalul Antonescu într-un moment de criză. În seara zilei de 23 august 1944, regele Mihai a ordonat arestarea lui Antonescu, punând capăt regimului autoritar pro-german și deschizând calea pentru semnarea unui armistițiu cu Aliații.
După 23 august 1944, România a devenit un participant activ în lupta împotriva Germaniei, în speranța că acest gest va ajuta la minimizarea influenței sovietice asupra țării.
Totuși, schimbarea de tabără a României, deși un act strategic de supraviețuire în fața unei înfrângeri iminente a Axei, a fost percepută ca un act de trădare de către Germania nazistă și de către fostii aliați. Aceștia au considerat că România, care fusese un partener important în războiul împotriva Uniunii Sovietice, a trădat în mod rușinos cauza comună. După 23 august 1944, Germania a încercat să recupereze rapid controlul asupra României, invadând țara și ocupând-o până la începutul anului 1945. Cu toate acestea, schimbarea taberei României a fost recunoscută de Aliați, iar România a fost acceptată în rândul acestora, fiind chiar un participant activ în luptele împotriva trupelor germane.
După cel De-al Doilea Război Mondial, România a fost supusă unei ocupații sovietice din ce în ce mai strânse, iar instaurarea regimului comunist a făcut ca țara să își piardă, în esență, orice speranță de a se alinia la valorile occidentale. Astfel, deși România s-a alăturat Aliaților în august 1944, acest act nu a schimbat complet cursul destinului său, care avea să fie legat de Uniunea Sovietică pentru următoarele decenii.
