Crezi sau nu în blesteme, diamantul Hope a intrigat oamenii de secole. Calitatea sa perfectă, dimensiunea sa mare și culoarea sa rară îl fac surprinzător de unic și frumos. Cu toate acestea, legenda spune că asupra bijuteriei s-a abătut un blestem uriaș atunci când a fost furat de la un idol din India.
În mod paradoxal, deși numele său înseamnă în limba română „speranță”, blestemul aducea ghinion și moarte asupra celor care îl purtau sau asupra celor care îl atingeau. De-a lungul timpului au existat mai multe povești despre modul în care această fabuloasă bijuterie a adus ghinion.
Fascinația sa este sporită de o istorie variată. Diamantul a fost deținut de regele Ludovic al XIV-lea, furat în timpul Revoluției Franceze, apoi vândut pentru a câștiga bani pentru jocuri de noroc, a fost purtat pentru a strânge bani pentru caritate și donat în cele din urmă Instituției Smithsonian unde se află și astăzi.
Pierre Cartier a fost unul dintre celebrii bijutieri Cartier, iar în 1910 le-a spus următoarea poveste lui Evalyn Walsh McLean și soțului ei Edward, pentru a-i ademeni să cumpere piatra enormă. Cuplul foarte bogat (el era fiul proprietarului Washington Post , ea era fiica unui miner de aur de succes) se afla în vacanță în Europa când s-au întâlnit cu Cartier.
Potrivit poveștii lui Cartier, cu câteva secole în urmă, un bărbat pe nume Tavernier a făcut o călătorie în India. Acolo, el a furat un diamant mare, albastru, de pe fruntea (sau ochiul) unei statui a zeiței hinduse Sita. Pentru această încălcare, conform legendei, Tavernier a fost sfâșiat de câini sălbatici într-o călătorie în Rusia, după ce a vândut diamantul. Aceasta a fost prima moarte îngrozitoare atribuită blestemului, a spus Cartier, potrivit ThoughtCo.
Ulterior, au fost mai multe victime, cum ar fi Nicholas Fouquet, un oficial francez care a fost executat, Prințesa de Lambale, bătută până la moarte de o mulțime franceză, Ludovic al XIV-lea și Maria Antonieta care au fost decapitați.
De asemenea, în anul 1908, diamantul a ajuns la sultanul Abdul Hamid al Turciei și ulterior și-a pierdut tronul, iar favoritul său Subaya a purtat diamantul și a fost ucis. Chiar și nepotul lui Henry Thomas Hope (după care este numit diamantul) a murit sărac. Cu toate acestea, cercetătorul Richard Kurin susține că unele povești sunt minciuni și exagerări.
De ce? Ei bine, se pare că povestea francezului Jean Baptiste Tavernier este cu cu totul alta decât cea spusă de Cartier. Jean Baptiste Tavernier a fost un bijutier, călător și povestitor din secolul al XVII-lea, care a rătăcit prin lume între 1640-1667 în căutarea pietrelor prețioase.
A vizitat India, la vremea aceea renumită pentru abundența de diamante mari colorate, și a cumpărat, probabil de pe piața de diamante de acolo, un diamant albastru netăiat de 112 3/16 carate, despre care se crede că ar fi venit de la mina Kollur din Golconda, India.
Tavernier a ajuns înapoi în Franța în 1668, unde a fost invitat de regele francez Ludovic al XIV-lea , „Regele Soare”, să-l viziteze la curte, să-i descrie aventurile și, evident, să-i vândă diamante. Ludovic al XIV-lea a cumpărat diamantul mare, albastru, precum și 44 de diamante mari și 1.122 de diamante mai mici. Tavernier a fost făcut nobil, și-a scris memoriile în mai multe volume și a murit la vârsta de 84 de ani în Rusia.
Diamantul Hope a fost purtat de regele Ludovic al XIV-lea pe o panglică lungă în jurul gâtului. Ani mai târziu, când strănepotul acestuia, Ludovic al XV-lea, a devenit rege, diamantul a fost folosit pentru o decorație pentru Ordinul Lână de Aur.
Diamantul și alte bijuterii ale Casei Regale au fost furate în timpul Domniei Terorii, perioada Revoluției Franceze din 5 septembrie 1793 până în 27 iulie 1794. Acestea au fost puse în depozitul regal, Garde-Meuble de la Couronne, însă nu au fost bine păzite. Motiv pentru care acesta a fost jefuit, însă oficialii nu au observat. Bijuteriile au fost în mare parte recuperate, însă diamantul nu.
În 1813, un diamant albastru a fost găsit la Londra și a fost în posesia unui bijutier numit Daniel Eliason până în 1823. Cu toate acestea, nu era sigur dacă este diamantul Hope deoarece se afla in Londra și avea altă tăietură. S-a presupus totuși că este același, iar cei care l-au furat au folosit altă tăietură tocmai pentru a-i ascunde originea.
Diamantul a fost cumpărat de la Daniel Eliason de către Regele George al IV-lea al Angliei, iar după moartea acestuia a fost vândut pentru a se plăti datoriile.
Numele său vine de la Henry Philip Hope, unul dintre moștenitorii firmei bancare Hope & Co. După moartea acestuia, deoarece nu avea copii, diamantul a fost moștenit de cel mai mare nepot al său, Henry Thomas Hope.
Acesta s-a căsătorit și a avut o fiică. După ce Thomas Hope a murit, văduva lui a intrat în posesia diamantului. Ulterior, întreaga moștenire a revenit nepotului Lord Francis Hope. Din cauza dependenței de jocuri de noroc, acesta a făcut numeroase cereri la tribunal pentru a vinde diamantul și în cele din urmă, magistrații i-au dat permisiunea.
În 1901, diamantul a fost dus în Statele Unite de către bijutierul Simon Frankel. Potrivit poveștii lui Cartier, acesta a trecut prin mai multe mâini (inclusiv sultanul, actrița, contele rus).
Pierre Cartier a încercat să vândă diamantul unei femei pe nume Evalyn Walsh McLean. Aceasta îi spusese lui Cartier că obiectele care sunt considerate aducătoare de ghinion pentru ea reprezintă fix opusul, bijutierul i-a prezentat diamantul Hope în cea mai negativă formă. Cu toate acestea, doamna McLean l-a refuzat deoarece nu-i plăcea montajul. După ce i-a dat o nouă montură, femeia l-a cumpărat.
Soacra femeii a auzit de cumpărarea diamantului și i-a cerut nurorii sale să-l dea înapoi. Cartier i-a dat în judecată și imediat ce s-a clarificat această problemă, doamna McLean a purtat zilnic colierul cu diamant la gât. Cu greu a convins-o medicul său să-l dea jos pentru a efectua o operație de gușă.
Deși doamna McLean considera că diamantul îi poartă noroc, alții nu au fost de aceeași părere. Primul fiu al lui McLean, Vinson, a murit într-un accident de mașină când avea doar nouă ani. McLean a suferit o altă pierdere majoră când fiica ei s-a sinucis la vârsta de 25 de ani. Pe lângă toate acestea, soțul lui McLean a fost declarat nebun și închis într-o instituție psihică până la moartea sa în 1941.
Deși Evalyn McLean dorise ca bijuteriile ei să meargă la nepoții ei când aceștia erau mai mari, bijuteriile ei au fost scoase la vânzare în 1949, la doi ani după moartea ei, pentru a stinge datoriile de la moșie.
Ulterior, faimosul bijutier din New York, Harry Winston, l-a cumpărat și l-a folosit în scopuri caritabile. Acesta îl împrumuta doamnelor pentru a fi purtat la baluri pentru a strânge bani pentru diverse cauze umanitare.
Winston a donat diamantul Hope Instituției Smithsonian în 1958 pentru a fi punctul principal al unei colecții de pietre prețioase nou înființate, precum și pentru a inspira pe alții să doneze. Acesta este expus în prezent ca parte a Colecției Naționale de Bijuterii și Minerale din Muzeul Național de Istorie Naturală pentru ca toți să-l vadă. Valoarea diamantului este estimată astăzi la 200–350 de milioane de dolari.
Foto: Wikipedia.com
