Creștinismul în spațiul carpato-danubiano-pontic are o istorie îndelungată, dar datele nu sunt foarte exacte. Deși bisericească ortodoxă română susține că pe teritoriul de astăzi al României creștinismul a fost prezent încă din primul secol al erei creștin, există dovezi științifice care demonstrează că până în secolul al IX-lea, cel puțin, o mare parte din populație credea în zei sau idoli.
Apostolul care ar fi creștinat locuitorii din spațiul carpato-danubiano-pontic este Sfântul Apostol Andrei. Acesta s-a alăturat Mântuitorului împreună cu fratele său, sfântul Petru, cei doi devenind astfel primii Apostoli ai lui Hristos. Se spune că după răstignirea și învierea lui Iisus Hristos, Apostolul Andrei a continuat să împărtăşească învăţăturile creştine, ajungând şi pe teritoriul României, în zona Dobrogei și i-a creștinat pe geto-daci.
Se crede că Sfântul Andrei a viețuit, cât timp a fost pe teritoriul românesc, într-o peșteră aflată la patru kilometri sud-est de localitatea Ion Corvin, județul Constanța. Aici se află o biserică, în care într-o nișă, este un pat scobit inițial în piatră despre care tradiția spune că pe el se odihnea Sfântul Andrei. Nu există dovezi istorice care să demonstreze acest lucru. Nu se poate răspunde în mod concret dacă activitatea misionară a Sfântului Apostol Andrei printre sciți (locuitorii Dobrogei) a avut într-adevăr loc.
Istoricii dau dovadă de scepticism când vorbesc despre creștinarea din zona Țărilor Române. Mulți susțin că creștinismul s-a generalizat, de fapt, mult mai târziu, aproximativ în secolul al IX-lea d Hr, și mai ales prin aportul predicatorilor de origine slavă. Timp de secole, populațiile dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră au rămas tributare credințelor păgâne.
Argumentul acestora este că triburile dacice erau păgâne (credeau în zei) și cu siguranță nu erau deschise la aporturile religioase venite dinspre provinciile romane.
Sunt și voci de istorici care susțin că în Dacia apăruseră primii creștini la câteva sute de ani după cucerirea de către romani.
„Este sigur că au existat creştini în Dacia înainte de părăsirea ei. Creştinismul avea în momentul când au plecat legiunile de pe ţărmul stâng al Dunării o vechime de aproape două secole şi jumătate; el pătrunsese în toate centrele mai importante ale imperiului roman, între altele, şi în Peninsula Balcanică. În Grecia, în Macedonia, în Tracia, în Illyricum în general, erau centre creştine. Nu mai vorbim de părţile răsăritene ale imperiului, de Palestina, de Siria, de Asia Mică, unde ele existau chiar din timpul Apostolilor. Aşadar, nu este de loc exclus ca printre coloniştii aduşi de Traian să fi fost şi creştini. De asemenea, puteau fi şi în rândurile trupelor recrutate din răsărit care-şi aveau garnizoana în Dacia”, preciza Constantin C. Giurescu în lucrarea „Istoria Românilor”.
Același istoric mai spune: „Marea majoritate a populaţiei era însă tot păgână. Însuşi cuvântul păgân, derivând din latinul ‘paganus’ care înseamnă locuitor al satului, al unui ‘pagus’ , ne arată că populaţia rurală, deci mulţimea, s-a convertit mai târziu, că ea a continuat să se închine vechilor divinităţi, în timp ce orăşenii îmbrăţişau noua credintă”.
De altfel, răspândirea creștinismului a fost mult îngreunată de persecuțiile dirijate de împărații romani contra-creștinilor până în secolul al IV-lea d Hr. Pe scurt, creștinismul era în Dacia Romană doar o religie exotică, practicată mai mult pe ascuns, în puținele centre urbane ale provinciei.
După anul 297, pe teritoriul provinciei romane Scythia Minor, între malul drept al Dunării de jos și Tomis (cetate grecească de pe litoralul apusean al Pontului Euxin), se aflau cei mai numeroși creștini martirizați din întreg Imperiul Roman. Astfel, Episcopul Efrem a fost ucis în 304, în ziua de 7 martie, la Tomis. El a fost urmat de nenumărați alți martiri, mai ales în timpul marilor persecuții anti-creștine organizate din ordinul împăraților romani Dioclețian, Galeriu, Liciniu și Iulian Apostatul.
Cea mai importantă divinitate în religia dacică era Zalmoxis, un zeu solar, creatorul lumii și al omului. Zalmoxis era considerat un zeu binevoitor, care proteja poporul dac și îl ajuta în lupte. Pe lângă zeitatea supremă, strămoșii românilor mai venerau o serie de alte zeități, dintre care unele erau împrumutate din religiile altor popoare
