Mihai Eminescu este considerat cel mai important poet din istoria literaturii române. Versurile sale au dăinuit peste timp și sunt apreciate și în prezent. Despre „Luceafărul” poeziei româneşti s-au scris multe, însă, cu toate acestea, lumea încă mai află lucruri noi despre el.
Cel mai mare poet român s-a născut în Botoșani pe 15 ianuarie 1950. O perioadă s-a crezut că s-a născut la Ipotești pentru că acolo a copilărit. Acesta s-a mutat la Ipotești la vârsta de 2 ani și câteva luni.
O mare parte din viața sa a petrecut-o la Iași. Printre operele sale remarcabile se numără și poezia dedicată celebrului tei din Parcul Copou. Teiul argintiu este probabil cel mai bătrân arbore din Grădina Copou și are statutul de monument al naturii. Potrivit diverselor studii efectuate în perioada 2011-2013, vârsta lui a fost estimat la peste 500 de ani. Arborele este asociat cu poetul romantic Mihai Eminescu, care a trăit în secolul al XIX-lea și al cărui bust stă lângă tei. Potrivit Epoch Times, marele poet obișnuia să petreacă mult timp la umbra copacului singur sau alături de bunul său prieten, Ion Creangă.
În apropiere se află un mic muzeu dedicat vieții și operei poetului, inaugurat în 1989 la împlinirea celor 100 de ani de la moartea sa. Acolo se poate vedea o expoziție de cărți, documente și fotografii.
Clădirea muzeului a fost construită pe locul unui pavilion de vânătoare din secolul al XIX-lea. La intrarea sa sunt două turnuri, simbolizând Iubirea și Prietenia. În fiecare an, muzeul găzduiește un festival dedicat celebrului copac, în cadrul căruia este prezentată o expoziție de prezentare a dezvoltării acestuia. De-a lungul anilor, teiul a fost distrus de vânt și alte intemperii. În prezent, trunchiul și ramurile sale sunt întărite cu suporturi metalice.
„– Blanca, ştii că din iubire
Fără de lege te-ai născut;
Am jurat de la-nceput
Pe Hristos să-l iei de mire!Îmbrăcându-te în veşmântu-i,
Lepădând viaţa lumii,
Vei spăşi greşeala mumii
Şi de-o crimă tu mă mântui.– Traiul lumii, dragă tată,
Cine vor, aceia lese-l,
Dară sufletul mi-e vesel,
Tinereţea luminată;Danţul, muzica, pădurea,
Pe acestea le-ndrăgii,
Nu chiliile pustii
Unde plângi, gândind aiurea!– Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,
Cum am spus, aşa rămâne;
Pentru drumul cel de mâine
De cu azi te pregăteşte!Mâna Ea la ochi şi-o ţine,
Toate minţile-şi adună,
Să ia lumea-n cap, nebună,
Parcă atâta-i mai rămâne.Calu-i alb, un bun tovarăş,
Înşeuat aşteapt-afară,
Ea picioru-l pune-n scară
Şi la codru pleacă iarăşi.Seara vine din arinişti,
Cu miroase o îmbată,
Cerul stelele-şi arată,
Solii dulci ai lungii linişti.Dar prin codri ea pătrunde
Lângă teiul vechi şi sfânt,
Ce cu flori până-n pământ
Un izvor vrăjit ascunde.Îngânat de glas de ape
Cânt-un corn cu-nduioşare
Tot mai tare şi mai tare,
Mai aproape, mai aproape;Iar izvorul, prins de vrajă,
Răsărea, sunând din valuri
Sus în codri de pe dealuri
Luna blândă ţine strajă.Ca din farmec Ea tresare,
Şi privind uimită-n lături,
Vede-un tânăr chiar alături,
Pe-un cal negru e călareOare ochii ei o mint,
Sau aievea-i, adevăru-i?
Flori de tei el are-n păru-i
Şi la şold un corn de-argint.Ea privi atunci în jos,
Trece mâna pe la tâmple,
Iară inima-i se împle
De un farmec dureros.El se da tot mai aproape
Şi cerşea copilăreşte;
Al ei suflet se răpeşte
De închide-a ei pleoape.Cu o mână îl respinge,
Dar se simte prinsă-n braţe,
De-o durere, de-o dulceaţă
Pieptul, inima-i se strânge.Ar striga şi nu se-ndură,
Capu-i cade pe-a lui umăr,
Sărutări fără de număr
El îi soarbe de pe gură;O dezmiardă ş-o întreabă,
Iar ea faţa şi-o ascunde,
Şi aşa de-ncet răspunde
Cu o voce dulce, slabă.Tot alături călăresc,
Nu au grija nimănuia,
Şi de dragi unul altuia
Ei din ochi se prăpădesc;Se tot duc, se duc mereu,
Trec în umbră, pier în vale,
Iară cornul plin de jale
Sună dulce, sună greu.Blându-i sunet se împarte
Peste văi împrăştiat,
Mai încet, tot mai încet,
Mai departe, mai departe,Sus în brazii de pe dealuri
Luna-n urmă ţine strajă,
Iar izvorul, prins de vrajă,
Răsărea sunând din valuri.”
Foto: Depositphotos.com
