Dadaismul sau Dada este un curent literar și artistic nonconformist care a apărut în anul 1916, în Elveția, la acea vreme stat neutru. Curentul a venit ca o reacție a artiștilor față de ororile Primului Război Mondial.
Din cauza declanşării războiului, începând cu 1916 numeroşi artişti şi intelectuali din Europa Centrală şi de Est și-au părăsit locurile natale și s-au stabilit în Elveţia. Ei își doreau un loc sigur unde să poată să creeze şi să trăiască în liniște.
În acest fel, Zürich a devenit locul unde avea să ia naștere o nouă grupare artistică. Deși lipsită de o agendă consistentă sau de un stil uniform, mișcarea a revoluționat percepția artei din secolul al XX-lea și rolul artistului.
Astfel, în februarie 1916, la inițiativa scriitorului român Tristan Tzara (n.n. – pseudonim care provenea de la „trist în țară”), un grup de poeți și de scriitori activi ai „Cabaretului Voltaire” din orașul elvețian au înființat un club literar și artistic. Acesta servea drept arenă pentru experimentele creative ale fondatorilor săi.
Pentru început, românul originar in Moinești, al cărui nume real era Samuel Rosenstock, i-a avut alături pe scriitorii germani Hugo Ball şi Richard Hülsenbeck şi artistul plastic francez Hans Arp.
Ulterior, a mai apărut un alt român, pictorul Marcel Iancu, francezul Francis Picabia, americanul de origine franceză Marcel Duchamp și germanii Max Ernst și Kurt Schwitters.
Cu toții erau revoltați împotriva absurdității și cruzimii operațiunilor din timpul războiului și încercau să găsească o modalitate de a răspunde absurdului tot prin absurd. Își doreau ca ororile războiului să fie stopate și, astfel, calitatea vieții și a culturii în particular să nu mai fie afectată.
„Cabaret Voltaire” s-a dovedit a fi nu doar un loc de distracție artistică și jocuri și primele spectacole Dada – spectacole de scandal îndreptate împotriva artei, gustului estetic, moralei tradiţionale, programatic puse sub semnul întrebării – ci și o platformă pentru exprimarea opoziției împotriva situației din Europa de atunci.
Curând, gruparea informală a dadaiștilor s-a transformat într-o mișcare internațională, cu noi centre la Paris, New York și Berlin.
Dadaiștii au fost consecvenți în a depăși limitele artei și au protestat vehement împotriva degenerării politice și culturale. Ei au redefinit în acest fel rolul artistului în secolul al XX-lea.
Începând cu martie 1919, odată cu stabilirea lui Tzara la Paris, și mișcarea dadaistă s-a mutat în orașul francez, unde a avut loc o îmbinare a valorilor dadaiste cu cele suprarealiste.
Acest lucru a fost posibil datorită colaborării cu scriitorii din mișcarea suprarealistă Andre Breton, Louis Aragon, Paul Eluard, Phillipe Soupault și Jacques Vache. Dar, în 1921, Picabia s-a separat de grupul dadaiștilor, iar un an mai târziu s-a produs ruptura dintre dadaism și suprarealism.
Drept urmare, suprarealismul s-a dezvoltat mai mult, în timp ce dadaismul a supraviețuit doar datorită personalității lui Tzara.
Mișcarea dadaistă a fost dizolvată în 1924 deoarece membrii săi au considerat că popularitatea îi conduce într-o direcție contrară originii sale de a provoca schimbări și de a demonstra împotriva frumuseții.
În România, dadaismul a fost parţial vizibil, în unele producţii poetice sau în domeniul artelor plastice, publicate în reviste de avangardă precum: „Unu”, „Contimporanul”, „Integral”, „Punct” sau „75 HP”.
Originea denumirii mișcării dadaiste este încă neclară. Hugo Ball spunea că termenul dadaism provine de la afirmația da, pe care Tristan Tzara și Marcel Iancu o foloseau foarte des.
Alții susțin ideea că Tzara și Iancu au creat acest cuvânt după ce au înfipt un cuțit într-un dicționar francez-german și au ales cuvântul indicat de înțepătură.
Mai există și versiunea lansată de Marcel Iancu, potrivit căreia numele mișcării a fost ales prin hazard dintr-un dicționar Larousse.
Foto: Wikipedia.org și Capturi YouTube
