Cu toții am învățat prin clasa a III-a ce este pronumele. Potrivit manualului de gramatică, pronumele este partea de vorbire flexibilă, prezentă în majoritatea limbilor, care înlocuiește substantivul.
Denumirea de pronume vine de la cuvintele pro = pentru și nomen = nume.
Pronumele își schimbă forma după gen, număr, caz și persoană și contribuie la o mai bună exprimare și la evitarea repetițiilor.
Uneori, acesta adaugă informații suplimentare legate de substantivul pe care îl înlocuiește, cum ar fi respectul vorbitorului, identitatea obiectului numit cu un altul, absența obiectului etc.
În limba română, în funcție de schimbarea formei după persoană, pronumele se împart în două categorii:
a) cu forme personale;
b) fără forme personale
a) Pronumele cu forme personale
Își schimbă forma după persoană, iar atunci când este analizat se menționează persoana acestuia. Pronumele cu forme personale se împart în cinci categorii:
– pronume personal (propriu-zis): eu, tu, el, ea, noi, mie, ție, etc.;
– pronume personal de politețe: dumneata, dumneavoastră, dumitale, etc.;
– pronume reflexiv: îmi, mă, îți, își, ne, vă, etc.;
– pronume de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însele, etc.;
– pronume posesiv: al meu, al tău, al său, al nostru, al lor, etc.
Trebuie spus că pronumele personal ține locul persoanelor a I-a, a II-a, a III-a, atât la singular, cât și la plural.
Pronumele de persoana I și persoana a II-a au aceleași forme pentru genul masculin și pentru genul feminin, iar cele la persoana a III-a au forme speciale atât pentru masculin, cât și pentru feminin.
Pronumele personale de persoana I și persoana a II-a au forme pentru cazul genitiv. Cazul vocativ au doar pronumele personale de persoana a II-a singular și plural (de exemplu: voi!, tu!, etc.).
Pronumele personal au la cazul acuzativ forme accentuate și neaccentuate.
b) Pronumele fără forme personale
Nu își schimbă forma după persoană, iar când este analizat nu se precizează persoana acestuia. Pronumele fără forme personale se împart tot în cinci categorii:
– pronume demonstrativ: acesta, aceștia, acela, aceia, celălalt, ceilalți, etc.;
– pronume nehotărât: unul, alții, toți, toate, oricare, orice, etc.;
– pronume negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, etc.;
– pronume interogativ: care, ce, cine, cât, câte, câți, etc.;
– pronume relativ: care, cine, cât, câți, câtă, câte, etc.
Pronumele au aceleași cazuri și funcții sintactice ca substantivele pe care le înlocuiesc. În funcție de cazuri, acestea pot îndeplini următoarele funcții sintactice:
– cazul nominativ: subiect, nume predicativ, atribut apozițional;
– cazul acuzativ: complement direct, complement indirect, complement de agent, complement circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial de cauză, nume predicativ, atribut prepozițional;
– cazul genitiv: atribut genitival, atribut prepozițional, nume predicativ, complement indirect, complement circumstanțial de cauză, complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de loc;
– cazul dativ: complement indirect, nume predicativ, atribut pronominal, complement circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp.
Pronumele își poate schimba valoarea gramaticală devenind substantiv (nimic > nimicuri), adverb (ce > ce repede), adjectiv pronominal (același > același oraș) și locuțiune adjectivală (nimic > lucruri de nimic).
În același timp, această parte de vorbire poate fi folosită pentru a construi figuri de stil, cum ar fi repetiția, antiteza sau enumerația.
