În contextul actual generat de conflictul dintre Rusia și Ucraina, Elveția este unică prin faptul că are suficiente adăposturi nucleare pentru a găzdui întreaga populație, dacă ar fi vreodată nevoie de ele.
Elvețienii cheltuiesc, de fapt, mai mult decât aproape orice altă națiune (mai mult de 20% din bugetul lor) pentru a se asigura împotriva calamităților de orice natură. Locuitorii Țării Cantoanelor nu fac acest lucru din cauza unei temeri nefondate, ci pentru că este o cerință legală.
„Fiecare locuitor trebuie să aibă un loc protejat la care se poate ajunge rapid de la locul său de reședință” și „proprietarii de blocuri de locuințe sunt obligați să construiască și să amenajeze adăposturi în toate locuințele noi”, conform articolelor 45 și 46 din Legea federală elvețiană privind Protecția Civilă, potrivit swissinfo.ch.
În anul 2006, existau 300.000 de adăposturi în locuințe, instituții și spitale elvețiene, precum și 5.100 de adăposturi publice , oferind protecție pentru un total de 8,6 milioane de persoane – o acoperire de 114%.
Când a început construcția sistematică a adăposturilor antiderapante în Elveția, în a doua jumătate a anilor 1960, a fost o reflectare a fricii larg răspândite de o lovitură nucleară și a spectrului unei invazii sovietice. „Neutralitatea nu este o garanție împotriva radioactivității”, a fost unul dintre sloganurile vremii.
Fiecare casă sau clădire din Elveția dispune de câte un buncăr antibombă. Toate sunt amenajate după un anumit standard. Uși și sisteme de ventilație se găsesc în fiecare dintre aceste buncăre de sub casele elvețiene.
În subsolul fiecărei case din Elveția există un adăpost, care dispune de aceleași uși din beton groase de 20 de centimetri, ale căror balamale sunt îngropate în zidurile de beton. Ușa de acces este prevăzută cu un set de scule utile în cazul în care cei din adăpost nu pot deschide poarta de acces cu mâinile goale.
În interiorul buncărului există un sistem de ventilație, care filtrează aerului și care funcționează cu ajutorul unui motor electric foarte silențios. În cazul în care acesta rămâne fără putere, există un set de instrucțiuni care îi ajută pe cei din interior să-l repornească cu ajutorul unei manivele. Foarte important, în cazul unei explozii, supapa de suprapresiuni montată în interiorul sistemului se va închide automat.
De asemenea, există o altă ușă, de mai mici dimensiuni, dar tot de 20 cm grosime. Dincolo de această ușă este un coș acoperit cu un grătar și o scară metalică pe unde poți să ieși din buncăr.
Spre deosebire de alte buncăre, cele elvețiene nu dispun de guri de aerisire vizibile la nivelul solului, ci oferă acest așa-zis coș de fum care ajută la ventilarea adăpostului prin intermediul unor guri de ventilație care se găsesc în tocul de beton al ușii.
Important este faptul că nimeni din exterior nu se poate târî până aici, jos, iar dacă o face nu va putea să pătrundă în buncăr deoarece acesta are un sistem de închidere foarte sigur. Coșul trebuie să aibă neapărat dimensiunile 60×80 cm, nici mai mult, dar nici mai puțin.
Totodată, buncărul este prevăzut cu un dezumidificator, care este prevăzut cu un furtun. Acesta este îngropat în peretele buncărului, iar capătul iese din zid tocmai în coșul de fum pentru a se putea elimina apa din dezumidifcator.
Grătarul așa-numitului coș de fum este fixat din interior astfel încât atacatorii nu-l vor putea deschide. Practic, grătarul se poate deschide doar din interior.
Aceste buncăre nu au fost lăsate pur și simplu de izbeliște de-a lungul anilor. În ultimii cincizeci de ani, acestea au avut o gamă largă de utilizări: de la hoteluri originale și pivnițe de brânză până la centre de date, muzee și chiar o fabrică de ciuperci.
Foto: Depositphotos.com
