Cel de-Al Doilea Război Mondial a fost cel mai sângeros conflict din istoria omenirii, aproximativ 85 de milioane de oameni pierzându-și viața. A fost o perioadă cruntă în care fiecare adversar a testat mai multe arme, pentru a-și distruge oponentul sau oponenții. Unele dintre ele s-au dovedit eficiente, altele, în schimb, au reprezentat un eșec remarcabil.
1. Panjandrum – Acest dispozitiv a fost destinat să fie folosit împotriva apărării pe plajă a Zidului Atlantic al lui Hitler. Era format din două roți, propulsate de rachete, unite printr-un cilindru plin cu explozibili. Panjandrum a fost proiectat de Direcția de Dezvoltare a Armelor Diverse a Amiralității Britanice și a fost numit după o proză din secolul al XVIII-lea. Testele din 1943 și 1944 au fost un dezastru. Rachetele atașate de roți au eșuat, iar Panjandrum-ul mergea în toate direcțiile, mai puțin în linie dreaptă.
2. Krummlauf – Acest dispozitiv a fost un accesoriu de țeavă curbat pentru pușca de asalt germană Sturmgewehr 44 (StG 44), care trebuia să permită armei să tragă de după colțul unei clădiri. Forma sa însemna că putea fi folosită și din interiorul unui tanc pentru a contracara infanteria inamică. În timpul utilizării, s-a constatat că atașamentul țevii s-a distorsionat și s-a uzat rapid din cauza presiunii. De asemenea, gloanțele s-au spart adesea la ieșirea din armă.
3. Maus – Această armă a fost dorința lui Hitler de a produce un tanc indestructibil. A fost propus pentru prima dată în 1942, dar puțini din Înaltul Comandament german au văzut nevoia acestui monstru ce cântărea până la 200 de tone. Testele au început în 1943, dar au existat probleme mecanice constante asociate cu transmisia. Maus avea o armură de până la 240 mm grosime și un tun de 12,8 cm. Deși existau planuri de a construi 150 de tancuri, doar două prototipuri, două carcase și o turelă, au fost finalizate vreodată.
4. Covenanter – Când a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial, armata britanică avea trei tipuri de tancuri: ușoare pentru recunoaștere, de infanterie, puternic blindate pentru a sprijini atacurile frontale, și tancuri de crucișător, rapide pentru a exploata golurile făcute în apărările inamice. Unul dintre acestea din urmă a fost A13 Mk III (Cruiser Tank Mk V) Covenanter. A fost proiectat în 1939 și arăta bine pe planșa de desen cu roțile sale mari, profilul redus și armura înclinată, dar tunul său și armura de 30 mm erau deja depășite când a fost livrat în 1941, iar sub capotă avea defecte mai grave. Covenanter a suferit de probleme majore de răcire a motorului, care nu au fost niciodată rezolvate. Era atât de nesigur încât nu a intrat niciodată în război, iar cele 1.771 de tancuri produse au fost folosite doar pentru antrenament.
5. Linia Maginot – Această linie de apărare a fost răspunsul francez la reînarmarea Germaniei, încălcând Tratatul de la Versailles. Construită între 1929 și 1939 și numită după un ministru francez al apărării, linia era o rețea complexă de fortărețe, buncăre, obstacole și poziții de artilerie de-a lungul graniței Franței cu Elveția, Germania și Luxemburg. Linia a fost extinsă doar parțial la nord, deoarece se presupunea că orice viitoare tentativă de invazie germană va fi înfrântă în Belgia. Linia Maginot a fost văzută ca o modalitate de a maximiza potențialul militar al unui număr limitat de trupe, dar reflecta și mentalitatea statică, defensivă a Franței, care a fost exploatată de Germania nazistă în luna mai a anului 1940.
6. Arma Smith – În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Garda de Interne a Marii Britanii a fost renumită pentru că se descurca cu armele învechite, deoarece industria se concentra pe aprovizionarea militarilor cu echipamente moderne. Au existat foarte puține tunuri antitanc, o lipsă pe care maiorul britanic William H Smith intenționa să o remedieze. Arma creată avea o țeava netedă de aproximativ 8 cm și a trebuit să fie răsturnată pe o parte pentru a trage, una dintre roțile sale acționând ca o placă de bază. S-au fabricat 4.000 astfel de tunuri, dar nu aveau decât valoare de propagandă.
7. Iepure alb/Nellie – Acestea au fost poreclele date unei mașinării de săpat șanțuri, construită de Royal Navy. Aceasta a fost bazată pe o idee propusă pentru prima dată de Winston Churchill în timpul Primului Război Mondial, pe care l-a reînviat în 1939. Nellie trebuia să se afunde spre linia inamică, săpănd un șanț suficient de lat pentru ca trupele să avanseze în spatele ei. Uriașa mașină de 130 de tone combina un plug și un tăietor cilindric, dar nu avea nicio armă. Astfel că după ce a fost construite câteva mașini, s-a constatat ineficiența acestora pe câmpul de luptă.
8. V-3 – Vergeltungswaffe (Armă de răzbunare) 3 a fost o armă germană concepută pentru a bombarda Londra, dintr-un complex subteran aflat la aproximativ 258 de km, la Mimoyecques, lângă Calais, în nordul Franței. V-3 a fost construit pe un principiu cu mai multe camere, prin care încărcăturile secundare care trăgeau în secvență, de-a lungul țevii principale, au accelerat un obuz la viteza necesară pentru a-și atinge ținta. O baterie de 25 de tuburi a fost scufundată în tuneluri înclinate din pământ, protejate de o placă de beton. În ciuda eforturilor intense ale germanilor pentru a finaliza proiectul, acesta a fost în cele din urmă scos din acțiune printr-un raid din 6 iulie 1944.
9. Goliath – A fost un vehicul cu șenile în miniatură de proveniență germană, proiectat să livreze un dispozitiv exploziv prin telecomandă. Existau două tipuri: alimentat cu baterie, cu o încărcare de 60 kg, sau o versiune mai mare cu motor pe benzină care putea transporta un dispozitiv de 100 kg. Goliat, pe românește, urma să fie folosit împotriva clădirilor, buncărelor sau chiar a trupelor și vehiculelor inamice dacă se ivea ocazia. Unele au fost folosite pentru a curăța câmpurile de mine. Din nefericire pentru germani, firele de comandă trase erau vulnerabile la tăiere, iar vehiculul era lent. Germanii au experimentat, de asemenea, vehicule mai mari, controlate prin radio, care puteau arunca o încărcătură aproape de ținta vizată și apoi se puteau retrage la o distanță sigură, dar și acestea erau o risipă de resurse.
10. Bombardiere grele Luftwaffe – În 1936, șeful de stat major al noii Luftwaffe (Armata aeriană germană), generalul Walther Wever, a fost ucis într-un accident aerian. El fusese principalul susținător al bombardamentelor strategice ale Germaniei, însă moartea sa și lipsa resurselor au dus la abandonarea proiectelor existente pentru un bombardier cu rază lungă de acțiune. În schimb, s-a acordat prioritate aeronavelor mai mici, iar funcția principală a Luftwaffe ar fi să sprijine armata peste câmpul de luptă. Lipsa unei forțe de bombardiere strategice care să răspundă industriei britanice și sovietice a fost simțită cu intensitate pe măsură ce războiul a progresat. Încercările întârziate de a pune în funcțiune o serie de noi avioane cu patru motoare au eșuat și doar unul – Heinkel He 177 – a luat parte la acțiune, potrivit iwm.org.uk.
Foto: iwm.org.uk
