Ecaterina Teodoroiu, pe numele ei la naștere Cătălina Vasile Toderoiu, a fost unul dintre eroii neamului românesc în Primul Război Mondial (1914-1918). Aceasta și-a dat viața pentru patrie și popor, luptând în Bătălia de la Mărășești. În scurta sa viață de doar 23 de ani, Ecaterina a reușit să aibă și un logodnic. Dragostea se pare că își poate face apariția chiar și în cele mai grele perioade.
S-a scrsis că Ecaterina Teodoroiu a avut o relație amoroasă cu sublocotenentul Gheorghe Mănoiu, un învăţător din Gorj. Ba mai mult, se spune că cei doi au fost logodnici chiar dacă pentru o scurtă perioadă de timp. Ecaterina și Gheorghe s-au cunoscut la București, pe vremea când aceasta dorea să devină cadru didactic.
Declanșarea Primului Război Mondial însă a schimbat planurile tinerei fete, care a decis să se înroleze ca cercetaș și să participe pe front ca soră medicală. Decizia a venit după moartea fratelui ei, dar și pentru că logodnicul acesteia se afla pe front deja. Numele lui Gheorghe Mănoiu apare într-o scrisoare atribuită Ecaterinei Teodoroiu, care se găsește în fondul „Manuscrise“ al Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I” din Bucureşti. Textul arată cum eroina noastră cerea sprijin pentru a se putea înrola.
Prin aceste rânduri subsemnata Ecaterina Teodoroiu din comuna Vădeni lângă Târgu Jiu îmi permit să vă supun Domniei Voastre viaţa mea de până acum în calitate de cercetaşă româncă, de soldat voluntar-femeie şi, în sfârşit, prin ce împrejurări am ajuns la dumneavoastră ca să vă cer protecţie părintească şi o îndrumare din punct de vedere militar.
Făceam clasa a 5-a de liceu la Bucureşti când, cu ocazia războiului din 1913 m-am înscris în prima asociaţie a cercetaşelor românce pentru a-mi servi cât de puţin ţara în împrejurări grele. La decretarea mobilizării în august 1916 am fost întrebuinţată ca cercetaşă la îngrijirea răniţilor în Târgu Jiu. Venind chemată la Bucureşti de M.S. Regina, m-am dus, iar la reîntoarcere, cu ocazia celei de-a doua invazii a nemţilor la Târgu Jiu, am aflat că tata, ca sublocotenent de rezervă în Regimentul 18 Gorj [?!], a fost făcut prizonier, iar doi fraţi ai mei, unul sublocotenent de rezervă la Regimentul 7 Călăraşi şi celălalt locotenent în Regimentul 5 Vânători [?!], sunt amândoi morţi pe câmpul de onoare.
Nemaigăsind nici pe mama mea şi lipsită de orice ajutor, m-am hotărât a mă înscrie voluntară pentru a-i răzbuna pe ai mei. În ziua de 6 octombrie pierd şi pe ultimul meu frate, caporal în Regimentul 18 Gorj, căzut în lupta de la Porcenii de Gorj; atunci m-am dus la domnul colonel Jipa, comandantul Regimentului 18 Gorj, cerându-i voie să lupt în Regimentul domniei sale. Cu începere din ziua de 7 octombrie am luat parte la lupte în tranşee alături cu soldaţii Regimentului 18 Gorj.
Pe ziua de 18 octombrie, în urma unei surprinderi din partea inamicului şi a unei scurte lupte, am fost luată prizonieră. Puţin după aceea fiind escortată de o santinelă germană, am scos neobservată de nimeni un revolver din sân şi am împuşcat santinela şi fiind noapte, am fugit. Cu mine au mai fugit şi alţii de-ai noştri.
În timpul fugii însă inamicul a tras focuri şi două gloanţe m-au nimerit, rănindu-mă uşor în piciorul drept. Nouă zile mai pe urmă spărturi de obuz m-au rănit în coapsă. Am fost dusă la spital în Craiova, apoi evacuată la Bucureşti şi, în sfârşit, la Iaşi. Când m-am făcut bine am vrut să ies din spital şi am întrebat pe un domn sublocotenent unde este Regimentul 18 Gorj. Mi-a răspuns că e pe front. Domnia sa recomandându-se că este din Gorj, mi-am adus aminte că o cunosc pe sora domniei sale şi i-am cerut protecţie şi un sfat cum aş putea continua a face serviciu militar, totodată terminându-i convalescenţa. Domnul sublocotenent Gheorghe Mănoiu mi-a permis atunci să fac serviciu în Compania a 7-a ce comanda în Regimentul 43/59 Infanterie, a scris Ecaterina Teodoroiu.
Potrivit scrierilor lăsate în urma, Ecaterina Teodoroiu ar fi locuit chiar în aceeași casă cu Gheorghe Mănoiu. Eroina noastră a fost rănită în toamna anului 1916 la ambele picioare și la omoplat de un obuz care a căzut în apropierea ei. Aceasta a fost internată la Craiova, București și ulterior a ajuns la Iași unde s-a și înfiripat povestea de dragoste cu sublocotenentul român.
În seara zilei de 22 august 1917 unitățile române au fost surprinse de militari germani în zona Dealul Secului-Muncel, în localitatea Fitioneşti, din judeţul Vrancea. Ecaterina Teodoroiu a fost lovită de două gloanțe și a decedat pe loc.
În cursul zilei de 22 august a.c., până la ora 21.30 pe tot frontul a fost acalmie completă, întreruptă foarte rar de slabe focuri de artilerie. În acest timp s-a încercat a se face mai multe recunoaşteri. La Regimentul 42/66 aceste recunoaşteri n-au reuşit a înainta din cauză că inamicul avantajat de situaţia dominantă ce are a tras asupra acelor patrule; asemenea şi la Regimentul 43/59 patrulele au fost oprite de focurile de mitraliere. La ora 21, inamicul a început un atac prin surprindere, cu patrule mari care s-au apropiat de tranşeele Regimentului 42/66 şi 43/49. Inamicul s-a servit pentru atacul său mai ales de grenade de mână şi mitraliere, în timp ce bombardiere de tranşee au tras asupra regiunii rezervelor noastre. Atacul a fost pe deplin respins la ora 21.30, producând pierderi inamicului prin focuri de mitraliere, grenade de mână şi baraj de artilerie. În această luptă am pierdut-o pe eroina noastră, voluntara Ecaterina Teodoroiu, care a căzut vitejeşte în capul plutonului ei, îmbărbătându-şi soldaţii, a povestit în „Darea de seamă“, generalul Ernest Broşteanu, comandantul Diviziei a XI-a, potrivit adevarul.ro.
Gheorghe Mănoiu a mai trăit câțiva ani, însă a avut aceeași soartă: să moară ca urmare a rănilor de pe frontul de luptă. Logodnicul Ecaterinei Teodoroiu a fost rănit, în data de 28 septembrie 1944, în lupta pentru cucerirea cotei 495, de pe Dealul Sângiorgiu de la Oarba de Mureş. Bărbatul a ajuns la spitalul din Târnăveni, dar nu s-a mai putut face nimic pentru acesta. Avea 49 de ani.
Foto: Wikipedia.org
