Iuliu Maniu este unul dintre cei mai cunoscuți oameni politici din istoria României și unul dintre liderii Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. Cu o carieră politică ce s-a întins pe parcursul a 56 de ani, Maniu a fost o adevărată întruchipare a cinstei și a luptat cu perseverenţă împotriva tendinţelor autoritare ca un adevărat apărător al democraţiei. Din păcate, cel mai important om de stat din Transilvania din prima jumătate a secolului al XX-lea a avut un destin tragic.
Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj (județul Sălaj de azi). A fost al cincilea copil al lui Ioan și Clara Maniu. Tatăl său era fiul marelui cărturar Simion Bărnuţiu, unul dintre liderii Revoluţiei de la 1848.
Iuliu Maniu și-a petrecut copilăria la Șimleu Silvaniei și la Bădăcin. El a urmat cusurile școlii primare din Blaj și a absolvit liceul reformat Calvin din Zalău.
Deși bunicii săi doreau ca el să studieze Teologia, Iuliu Maniu s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj (1891-1896). Apoi a urmat cursuri de Drept la Budapesta și la Viena, unde a devenit doctor în drept, în 1896.
Întors în Transilvania, Maniu s-a stabilit la Blaj, unde a devenit avocat al Mitropoliei Blajului. Tot aici a fost și profesor de drept civil la Academia Teologică greco-catolică.
La doar 24 de ani, Iuliu Maniu și-a început cariera politică în cadrul Partidului Naţional Român (PNR). În 1897, el a fost cooptat în comitetul de conducere al partidului în calitate de reprezentant al tinerimii.
În 1906 a fost ales deputat al Parlamentului de la Budapesta, în cercul electoral Vințu de Jos, comitatul Alba. Unul dintre atuurile sale era fluenţa în mai multe limbi străine, inclusiv maghiara.
La izbucnirea Primul Război Mondial, conducătorii Austro-Ungariei le-a cerut liderilor ardeleni să depună un jurământ de loialitate față de Coroana maghiară.
Maniu și alți fruntași greco-catolici au refuzat, motiv pentru care, în iunie 1915, el a fost încorporat în armata imperială austro-ungară și trimis pe frontul italian. Mai întâi ca simplu soldat, iar apoi ca sublocotenent de artilerie.
În vara lui 1918, Maniu se afla tot pe front. La sfârşitul lunii octombrie, imperiul habsburgic avea să se prăbuşească sub loviturile înfrângerilor externe. Pe 11 noiembrie, Carol I, ultimul împărat habsburg, abdică, iar a doua zi Austria se proclama republică.
După trei ani petrecuți pe frontul din Italia, Maniu a dezertat și s-a întors acasă, la Arad, fiind recunoscut drept șef al românilor din Ardeal.
În această calitate a fost trimis la Viena pentru a negocia drepturile românilor din Transilvania. Aici a înființat, la 30 octombrie 1918, Consiliul Național al Românilor din Transilvania (CNR), care urma să preia puterea în toate teritoriile locuite de români: Transilvania, Crişana şi Banat.
În cadrul tratativelor dintre CNR și Oszkar Jaszi, reprezentantul Budapestei, Maniu a spus foarte clar ce vor românii: să îşi decidă singuri soarta. Cu alte cuvinte, ruptură totală a Transilvaniei de Austro-Ungaria.
Iuliu Maniu s-a numărat între organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, unde s-a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României.
A doua zi a fost ales în funcția de președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind totodată și funcția de ministru de interne.
După dizolvarea Consiliului Dirigent, care s-a produs la 4 aprilie 1920 din ordinul lui Alexandru Averescu, noul șef al Guvernului, relațiile dintre Iuliu Maniu și politicienii din București s-au înrăutățit.
Maniu a refuzat să recunoască noua Constituţie din 1923, pe motiv că nu fusese adoptată de o Adunare Constituantă, ci de un parlament obişnuit. Apoi, a boicotat Serbările Încoronării de la Alba Iulia pentru că ceremonia fusese monopolizată de ierarhii ortodocşi.
Trei ani mai târziu, Iuliu Maniu a decis fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Național Țărănist (PNȚ). Noul partid a câştigat alegerile, iar Iuliu Maniu a devenit în 1928 premier, funcție pe care a deținut-o în trei rânduri până în anul 1933.
În anul 1938 a început lupta contra dictaturii regale adusă de Carol al II-lea, monarh pe care nu l-ar fi vrut rege al României, ci regent, în timpul minoratului regelui Mihai I.
Începând cu anul 1940, Maniu s-a aflat în opoziție față de regimul autoritar al generalului Ion Antonescu. După lovitura de stat de la 23 august 1994, care a dus la răsturnarea de la putere a lui Antonescu, Maniu a devenit liderul democraţilor care luptau împotriva comuniştilor.
După ce s-a opus instalării guvernului Petru Groza, în 1945, Maniu a câştigat alături de PNȚ alegerile din 1946. Rezultatele au fost, însă, falsificate de comunişti.
A urmat episodul „Tămădău – 14 iulie 1947”. Mai multor fruntași ai PNȚ le-a fost oferită ocazia să fugă în străinătate. Dar, pe aerodromul din Tămădău, autoritățile comuniste i-au arestat pe Maniu și pe ceilalți fugari sub acuzarea de încercare de fugă într-o țară străină.
Condamnat la închisoare pe viață, Iuliu Maniu a fost dus la Penitenciarul din Galaţi. Patru ani mai târziu, a fost transferat, împreună cu alţi fruntaşi naţional-ţărănişti, într-una dintre cele mai sinistre închisori, cea de la Sighetu Marmației.
Aici nu a rezistat decât doi ani din cauza regimului de distrugere fizică și psihică. După șase ani de detenție, Iuliu Maniu avea să moară în ziua de 5 februarie 1953, la vârsta de 80 de ani, în chinuri cumplite.
El a fost spovedit prin uşa celulei de un episcop greco-catolic, deţinut la rându-i, care fusese trimis să măture închisoarea.
Foto: Wikipedia.org
