Cine a spus „Proști, dar mulți” și în ce context?

Această replică celebră apare în nuvela lui Costache Negruzzi, intitulată „Alexandru Lăpușneanu”. Este prima nuvelă romantică de inspirație istorică din literatura română, fiind publicată în anul 1840, iar în opinia lui Alexandru Odobescu este o capodoperă a speciei și un model pentru autorii care au cultivat-o ulterior.

Nuvela este structurată pe patru capitole, fiecare purtând câte un motto cu rol rezumativ și care constituie replici memorabile ale personajelor:

Capitolul I: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…” – răspunsul dat de Lăpușneanul boierilor care îi ceruseră să se întoarcă de unde a venit pentru că nu este dorit de populație.

Capitolul al II-lea: „Ai să dai samă, Doamnă!” – Amenințarea soției unui boier ucis de Alexandru Lăpușneanu adresată doamnei Ruxandra, soția domnului Moldovei.

Capitolul al III-lea: „Capul lui Moțoc vrem” – cererea de răzbunare a mulțimii care consideră că boierul Moțoc este vinovat pentru toate nemulțumirile.

Capitolul al IV-lea: „De mă voi scula, pre mulți am să popesc eu…” – amenințarea rostită de Alexandru Lăpușneanu care fusese călugărit și pierduse puterea domnească.

Citatul „Proști, dar mulți” face parte din capitolul trei al nuvelei „Capul lui Moțoc vrem” și evidențiază mojicia boierilor care ar fi omorât o mulțime întreagă de oameni doar ca să își mențină privilegiile.

Vă prezentăm mai jos o parte din frumoasa nuvelă, în care găsim și citatul „Proști, dar mulți”.

„Văd că armaşul întîrzie, zise Lăpuşneanul curmînd pre Moţoc, care se învălmăşea în vorbă. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea acea. Ha, cum socoţi şi dumneata?

– Aşa, aşa, să-i împuşte cu tunurile; nu-i vreo pagubă c-or muri cîteva sute de mojici, de vreme ce au perit atîţa boieri. Da, să-i omoare de istov.

– M-aşteptam s-aud asemene răspuns, zise cu oţărîre Lăpuşneanul, dar să vedem întăi ce vror. In vremea aceasta, armaşul se suise pe poarta curţii şi, făcînd semn, strigă:

– Oameni buni! Măria-sa vodă întreabă ce vreţi şi ce ceriţi? si pentru ce aţi venit aşa cu zurba?

Prostimea rămasă cu gura căscată. Ea nu se aştepta la asemenea întrebare. Venise fără să ştie pentru ce au venit şi ce vrea. Începu a se strînge în cete, cete, şi a se întreba unii pe alţii ce să ceară. În sfîrşit începură a striga:

– Să micşureze dăjdiile! – Să nu ne zapciască!

– Să nu ne mai împlinească! – Să nu ne mai jăfuiască!

– Am rămas săraci! – N-avem bani! – Ne i-au luat toţi Moţoc! – Moţoc! Moţoc! – El ne beleşte şi ne pradă! – El sfătuieşte pre vodă! Să moară!

– Moţoc să moară! – Capul lui Moţoc vrem! Acest din urmă cuvînt, găsind un eho în toate inimile, fu ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas şi acest glas striga: „Capul lui Moţoc vrem“.

– Ce cer? întrebă Lăpuşneanul, văzînd pre armaşul intrînd.

– Capul vornicului Moţoc, răspunse.

– Cum? Ce? strigă acesta sărind ca un om ce calcă pe un şărpe; n-ai auzit bine, fîrtate! vrei să şuguieşti, dar nu-i vreme de şagă. Ce vorbe sînt aceste? Ce să facă cu capul meu? îţi spun că eşti surd; n-ai auzit bine!

– Ba foarte bine, zise Alexandru-vodă, ascultă singur. Strigările lor se aud de aici. Într-adevăr, ostaşii nemaiîmpotrivindu-se, norodul începuse a se căţăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: „Să ne deie pe Moţoc! Capul lui Moţoc vrem!“

– Oh! păcătosul de mine! strigă ticălosul. Maică preacurată fecioară, nu mă lăsa să mă prăpădesc!. Dar ce le-am făcut oamenilor acestora? Născătoare de Dumnezeu, scapă-mă de primejdia aceasta şi mă jur să fac o biserică, să postesc cît voi mai ave zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea Neamţului!. Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre nişte proşti, pre nişte mojici. Pune să deie cu tunurile într-înşii. Să moară toţi! Eu sînt boier mare; ei sînt nişte proşti!

– Proşti, dar mulţi, răspunse Lăpuşneanul cu sînge rece; să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? Judecă dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai însuţi cînd îmi spuneai că nu mă vrea, nici nu mă iubeşte ţara. Sînt bucuros că-ţi răsplăteşte norodul pentru slujba ce mi-ai făcut, vînzîndu-mi oastea lui Anton Sechele şi mai pe urmă lăsîndu-mă si trecînd în partea Tomşii.

Concluzia este una singură: Guvernanții sunt cei care trebuie să asculte de vocea poporului, fiindcă ei nu sunt eterni în acele funcții.