Cine au fost primele tămăduitoare din București?
Medicina s-a dezvoltat foarte mult în ultima perioadă, iar multe boli care până acum nu aveau leac, în prezent pot fi tratate cu diferite tratamente. În București, există clinici specializate pentru fiecare afecțiune în parte, iar oamenii pot apela la medici profesioniști pentru a fi consultați.
Lucrurile nu au stat tot timpul așa, iar, în trecut, lumea apela atunci când era bolnavă la diferiți vraci, care foloseau un fel de medicină alternativă. Bolile aveau alte denumiri, iar specialiștii lipseau cu desăvârșire.
Bolile inimii se numeau “sgârciu la inimă”, “ruptoarea” era denumirea vizuală pentru diaree. Se vindeca binișor cu rachiu și ceai din frunze de stejar. “Trasul mușchilor de la șale” era masajul, “aprinderea la plămâni” desemna pneumonia, “aprinderea la stomac sau la rânză” se trata cu rachiu de arici și piatră vânătă dizolvată în rachiu. “Albeața la ochiu’ ” era cataracta, iar “curgerea urechii” nimic altceva decât otita. Râia se numea simplu “mâncărime”. “Blândele” erau urticaria, iar “gălbinarea” desemna icterul, potrivit b365.ro.
Pitulicea Țiganca și Chera Anastasia, primele vindecătoare ale bucureștenilor
În perioada în care Bucureștiul nu avea spitale, oamenii erau tratați de diferiți vraci și tămăduitori. Primele astfel de personaje din capitala României au fost Pitulicea Țiganca și Chera Anastasia. Cele două tratau diferite probleme de sănătate cu leacuri cunoscute doar de ele.
De exemplu, pentru “bubele dulci” era folosită o alifie realizată din mazăre zdrobită sau gândaci pisați. Cei care aveau probleme cu dantura, în gaura formată de carie se punea tămâie, tutun sau usturoi pisat.
Nu știu dacă strămoașa noastră Eva a pus vreodată lui Cain sau lui Abel, când erau mai mici, vreo cataplasmă de molotru (leac lăsat de Iisus Hristos), dar din timpurile cele mai vechi ale Romei republicane, babele și știința lor au fost totdeauna la mare cinste și mare întrebuințare, spunea G.I Ionnescu-Gion în “Istoria Bucureștilor”.
Se spune că pentru fiecare afecțiune exista câte o plantă minune. Astfel, zeama de ceapă se dădea pentru boala de ochi. Nalba era bună pentru tuse. Rozmarinul este perfect ca să dea “laptele îndărăt”. Hreanul, mierea și pătlagina aveau și ele proprietățile lor curative, iar oamenii ascultau de tămăduitoare vremii.
La București, Pitulicea Țiganca, roaba Văcăreștilor, îți punea mâna, piciorul, falca la loc într-un timp și două mișcări. Baba Neacșa n-avea decât să se uite țintă la bolnav și-ndată acesta părea hipnotizat, a povestit G.I Ionnescu-Gion în “Istoria Bucureștilor”.
Din păcate, existau și eșecuri, iar vindecătoarele vremii dădeau oamenilor bolnavi „argint viu” să consume, adică mercur. Bineînțeles că aceștia decedau, în zilele următoare, însă credeau că se vor vindeca până în ultima clipă.
Foto: b365.ro