Foamete, persecuție, mizerie. Cei mai mulți dintre noi suntem destul de norocoși că nu am experimentat niciodată astfel de lucruri. Cu toate acestea, nu a fost cazul majorității românilor care au avut ghinionul de a trăi o viață foarte diferită, marcată de frică, de sărăcie cumplită și în cele din urmă, de tragedii.
Toate regimurile totalitare ajung la putere promițând reînnoirea, noi începuturi și un viitor mai bun și mai prosper. Tot ce îți cer în schimb este să încetezi să te gândești singur și să faci totul exact așa cum ți se spune, fără a pune întrebări și fără ezitare în numele statului sau al partidului.
Timp de 40 de ani (1948-1989), regimul comunist a fost la putere în România. Acesta s-a mascat drept democratic, patriotic și dedicat îmbunătățirii vieților tuturor românilor, doar pentru a comite atrocități împotriva aceluiași popor pe care a jurat să-l protejeze.
Aceste atrocități au afectat oameni de toate vârstele, iar cicatricile pe care le-au lăsat asupra societății românești sunt vizibile până în prezent.
Securitatea a fost, așa cum mulți ar numi-o mai târziu, „instrumentul terorii”. Agenții săi au arestat, torturat, trimis în lagăre de muncă și au ucis mii de oameni. Misiunea lor a fost de a curăța țara de „semințele rele” și de a menține controlul și diseminarea ideologiei comuniste.
Formată în 1949 și continuând să activeze până în anii 1990, „Securitatea” este abrevierea Departamentului Securității Statului, serviciul secret al României. Obișnuită să-și spioneze oamenii, Securitatea a angajat în jur de 11.000 de agenți și avea peste jumătate de milion de informatori, dintr-o populație de 22 de milioane până în 1985.
Având aproximativ 1 din 30 de persoane informatoare și spionând colegi, prieteni și rude, sentimentele de suspiciune și paranoia zboară foarte mult. Oricine nu ar fi fost de acord cu doctrina comunistă ar trebui să fie înrădăcinat sau „reeducat”, așa cum se numea atunci.
Practic, dacă pur și simplu cineva se plângea de slujba lui unui coleg de serviciu care se întâmpla să fie informator, se putea trezi cu Securitatea bătând la ușă pentru a-l demite în toiul nopții.
Apoi, se întoarcea o săptămână mai târziu, neputând spune nimănui unde a fost sau ce i s-a întâmplat.
Deci, libertatea de exprimare și libertatea de gândire nu existau, oamenii erau fie pentru regim, fie împotriva acestuia. Și dacă erau împotrivă, trebuia să fie reeducați pentru a fi pe deplin membru al societății comuniste în care toți erau egali; cu unii, desigur, fiind mai egali decât alții.
Anul 1967 a marcat anul în care liderul României, Nicolae Ceaușescu și partidul său comunist au semnat decretul de avort care interzicea nu numai întreruperile sarcinii, ci și contracepția.
Aceasta a fost o măsură de creștere a natalității țării. Dar într-o ciudată întorsătură a sorții, generația pe care și-a dorit-o atât de disperat a fost cea care l-a executat în cele din urmă.
Ceea ce ar trebui să știm despre aceste interdicții este că au durat până la căderea comunismului (trei decenii). Persoanele cu vârsta peste 25 de ani care nu aveau copii au fost obligați să plătească o taxă de celibat, care reprezenta în jur de 10% din salariul cuiva.
Fără prezervative, fără pilula de a doua zi și cu avortul interzis, era mult mai greu pentru cineva să aibă o viață sexuală activă în România lui Nicolae Ceaușescu.
Pentru a evita sarcinile nedorite, femeile au început să caute alternative. Cei cu situații financiare mai bune primeau tratament de contracepție din străinătate sau plăteau sume mari medicilor pentru a face avorturi în siguranță, însă cei fără posibilități materiale aveau o soartă tragică.
Potrivit Centrului de Statistică și Documentație Medicală, 9.452 de femei au murit în timpul interdicției avortului din cauza avorturilor auto-provocate și a procedurilor clandestine. Dar consecințele monstruoase sunt mult mai mari.
Datorită politicii pronataliste a lui Ceaușescu, multe femei și-au dus sarcina la termen, chiar dacă multe dintre ele nu aveau posibilitățile financiare de a crește copii. Ca atare, orfelinatele din România au devenit supraaglomerate, numărul total de copii din orfelinate crescând la 500.000 până la căderea regimului.
Cea mai mare problemă a fost că aceste orfelinate au fost subfinanțate și oamenii care lucrau acolo nu au fost instruiți. Acest lucru a dus la abuzul grav al copiilor. Într-un singur pătuț erau puși patru bebeluși. De multe ori, aceștia erau lăsați în propriile lor
fecale, pe lângă faptul că erau subalimentați și nu primeau niciun fel de afecțiune de la îngrijitorii lor, ceea ce ducea de cele mai multe ori la moartea nou-născuților.
Cu toate acestea, ori de câte ori Ceaușescu vizita un orfelinat, la fel ca orice alt loc pe care îl vizita, personalul punea o fațadă și făcea să pară că orfelinatul era în stare curată. Copiii din orfelinate se luptau adesea între ei, iar cei care aveau handicapuri grave erau lăsați cel mai adesea să moară.
Cei mai mulți dintre acești copii au suferit de o teribilă neglijență, frig, foamete, bătăi și, adesea, abuzuri sexuale.
Chiar dacă regimul comunist a susținut că toată lumea este egală, minoritățile etnice s-au confruntat cu subestimare, dacă nu chiar cu discriminare la fiecare pas. Minoritatea maghiară a fost grav afectată, întrucât liderii săi culturali și politici s-au confruntat cu persecuții și închisoare într-o serie de procese-spectacol.
Aristocrației maghiare, alături de restul burgheziei și aristocrației române, li s-au confiscat pământul și proprietățile, în timp ce ei înșiși au fost trimiși în penitenciare sau lagăre de muncă.
În afară de aceasta, regimul a încercat, de asemenea, să remedieze „Problema evreiască”, care a afectat antisemitii români încă din secolul al XIX-lea și care a culminat cu genocidul evreilor români din Ion Antonescu în timpul Holocaustului din 1941-1943. Au fost măcelăriți atunci aproximativ 380.000 de evrei.
Soluția propusă de regim, începând cu anii 1950, a fost să-și vândă evreii noului stat Israel, într-o situație de tip win-win în care România să primească bani pentru fiecare evreu pe care l-a vândut (de obicei în jur de 3.000 $), astfel populația noului Israelul creștea odată cu evreii primiți. Pentru evreii din România, emigrația în Israel, a devenit singura varinată pentru o viață mai bună într-o țară în care era din ce în ce mai greu să trăiești ca evreu.
În cazul populației etnice germane a României, aceștia s-au confruntat cu persecuția chiar în momentul în care sovieticii au călcat pământul pe pământul României, când au fost deportați în URSS sub ordinele lui Stalin de a trimite etnici germani din sud-estul Europei la muncă obligatorie pentru a-i pedepsi colectiv pentru crimele nazismului.
Aproximativ 60.000 – 75.000 etnici germani au fost deportați în URSS în ianuarie 1945. Dar, chiar și după aceea, aceștia s-au confruntat cu discriminare și au fost supuși deportării pentru muncă forțată în Bărăgan. Condițiile erau atât de groaznice încât mulți dintre ei și-au pierdut viața din cauza acestor deportări.
Anul 1980 a marcat anul oficial în care România a fost sărăcită și flămândă până la Revoluția din 1989. În acel an, Ceaușescu a semnat politica de austeritate care detaliază condițiile în care România era nevoită să-și achite întreaga datorie externă, care crescuse la 20 miliarde de dolari.
Cea mai mare parte a producției României a fost exportată, importul a fost redus drastic, iar consumul a fost restricționat deoarece numeroase lipsuri de alimente, energie, medicamente, combustibili și alte produse de bază au scăzut dramatic nivelul de trai.
Din cauza reducerilor de energie, zeci de copii au murit în incubatoarele lor scoase din priză, apa caldă era doar o singură dată pe săptămână, proprietarii de mașini au avut voie să cumpere doar 30 de litri (8 galoane) de combustibil pe lună și posturile regionale de radio și televiziune au fost închise, a existat un singur canal de televiziune permis să difuzeze doar 3 ore pe zi.
Aceste povești nu sunt fictive, ci au reprezentat realitatea multora dintre noi. Intențiile politice cu adevărat bune nu impun niciodată limitarea libertății în asemenea măsură și cu măsuri atât de extreme asupra cetățenilor lor.
Foto: File de istorie
