Alexandru Ioan Cuza s-a născut pe 20 martie/1 aprilie, la Bârlad, și a murit pe 3 mai 1873, la Heidelberg, în Imperiul German. A fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două Principate.
Toată activitatea s-a politică a fost îndreptată spre recunoașterea unirii Moldovei cu Țara Românească de către Imperiul Otoman și Puterile Garante. Conform istoricilor, procesul de unire a început, în anul 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniei lui Mihail Sturdza și ulterior în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu.
Colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al ambelor principate, pe data de 5 ianuarie 1859 în Moldova și pe data de 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. În anul 1859, Conferinţa puterilor garante de la Paris (26 martie-25 august 1859) a recunoscut dubla alegere a lui Cuza ca domn al celor două Principate.
După realizarea unirii, Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), au inițiat importante reforme interne: secularizarea averilor mănăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864), reforma justiției (1864). Toate aceste proiecte au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării.
În timpul domniei acestuia au fost elaborate Codul Civil și Codul Penal, de inspirație franceză. Totodată, au fost înființate primele Universități din țară, cea de la Iași și de la București, iar învățământul primar a devenit obligatoriu. Cuza este cel care a înființat, pentru prima dată în România, Armata Națională.
Regimul instituit de Alexandru Ioan Cuza nu a fost pe placul liberalilor radicali, precum și a o parte dintre conservatori. Aceștia au constituit o alianță numită „monstruoasa coaliție” și au decis să îl înlăture de la conducerea țării. Astfel, domnitorul abdică în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866.„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi,11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor.“
Pe actul iscălit de Cuza scrie:
Acesta a părăsit Bucureștiul și a trăit cea mai mare parte în exil, în orașele mari ale Europei ca Paris, Viena sau Wiesbaden. Alexandru Ioan Cuza a încetat din viață la 3/15 mai 1873, la Hotelul Europa din Heidelberg, la vârsta de 53 de ani. O răceală puternică i-a fost fatală, el având complicații la inimă și la ficat, precum și astm.
Alexandru Ioan Cuza fost înhumat la Biserica Domnească de lângă Palatul Domnesc de la Ruginoasa, însă după cel de-al Doilea Război Mondial, corpul său a fost mutat la Biserica Trei Ierarhi din Iași.
Foto: ro.wikipedia.org
