Carol al II-lea a fost fiul cel mare al lui Ferdinand I. Acesta a fost primul dintre regii Hohenzollern ai României care s-a născut în țară. După ce a renunțat la drepturile sale la Tronul României în anul 1925 și a plecat în Franța, s-a întors în țară în 1930 și a devenit rege.
A domnit până în 1940, când a abdicat și a fost succedat de regele Mihai. A murit în exil, în Portugalia, în anul 1953. Rămășițele sale au fost aduse înapoi în România în 2003 și au fost înmormântate într-o capelă a mănăstirii Curtea de Argeș.
În 1940, Carol al II-lea a plecat din București de teama legionarilor care voiau să-l ucidă, deși generalul Ion Antonescu i-a promis protecție împotriva acestora deoarece întreaga lume știa că legionarii voiau să-l răzbune pe Corneliu Zelea Codreanu. Capul leginoarilor se afla în închisoarea Jilava când a fost executat la ordinele Regelui Carol al II-lea, în 1938.
Pentru plecarea rușinoasă a regelui s-au luat câteva măsuri de precauție, astfel că fostul suveran a fugit din Palat la miezul nopții. În jurul orei 4 dimineața, pe data de 7 septembrie, Carol al II-lea însoțit de Elena Lupescu, dar și de alaiul său au urcat în trenul care a plecat din Gara Băneasa.
Trenul avea 12 vagoane și era încărcat numeroase obiecte de valoare, tablouri, bijuterii armuri cu care fuseseră decorați pereții palatelor regale de la Peleș și Pelișor. Până la Timișoara, lucrurile s-au derulat normal. Acolo s-a dezlănțuit iadul asupra trenului regal. Legionarii au deschis focurile de armă. Din notițele fostului suveran reiese faptul că acesta se temea extrem de mult pentru viața sa.
La auzul terifiant al focurilor de arme, regele a baricadat pereții cabinei și fereastra, iar el și Elena Lupescu s-au întins pe podeaua trenului. Trenul a scăpat cu câteva ferestre sparte, iar cabina în care se aflau Carol al II-lea și Elena Lupescu a rămas neatinsă.
„Ce a fost în sufletul meu numai Dumnezeu știe. O jale de nedescris și o scârbă cum nu se mai poate. M-a apucat o tristețe sufletească nesfârșită gândindu-mă la tot ce m-am sforțat să fac în acești 10 ani și la ce recunoștință culeg: gloanțele unor tineri rătăciți și discreierați, dar tot gloanțe sunt”, avea să noteze Carol al II-lea potrivit revistei Historia.
Exilul lung al Regelui Carol al II-lea a început cu o frică îngrozitoare și o tristețe copleșitoare. Imediat ce au ajuns pe teritoriul iugoslav, a răsuflat ușurat, însă regretul imens că și-a părăsit țara l-a urmărit întreaga sa viață.
„… am părăsit țara mea, pentru care am muncit cu drag și fără odihnă, gonit nu numai de lașitatea, trădarea și nerecunoștința elementelor politice, dar și însoțit de gloanțele tineretului, pentru cari tocmai voiam să clădesc o țară frumoasă și fericită. Degetele cari au tras trăgaciul erau ale lor, dar gloanțele erau străine”, avea să mai adauge fostul Rege al României.
