Ion Creangă a fost unul dintre cei mai cunoscuți scriitori și povestitori români. Basmele, poveștile și povestirile lui Creangă sunt celebre și peste hotare și opera „Amintiri din copilările” a fost citită de milioane de români.
Ion Creangă a murit într-o zi friguroasă de iarnă, chiar în ajun de Anul Nou, pe 31 decembrie 1889. Ultimii 17 ani din viață, Creangă i-a trăit în bojdeuca sa din cartierul ieșean Ţicău alături de Tinca Vartic, femeia care i-a fost alături până în ultima clipă.
Abia în anul 1914, autoritățile ieșene au decis restaurarea casei unde a locuit o bună parte din viață „Nică”. Bojdeuca lui Ion Creangă din cartierul ieșean Țicău a devenit astfel prima casă memorială din România.
Restaurarea a durat patru ani, timp în care casa a fost refăcută total, în ciuda faptului că România trecea printr-un război mondial.
Se spune că aici l-a primit Ion Creangă deseori pe poetul Mihai Eminescu, bunul său prieten. Ba chiar în anul 1876, Eminescu a locuit aici vreme de jumătate de an.
Tot în această casă, povestitorul avea o mulțime de pisici pe care le botezase cu nume asociate unor persoane reale din viața sa. De exemplu, Creangă a avut întotdeauna a avut o pisică pe nume Marioara ca și mătușa sa zgârcită din satul natal Humulești.
„În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară şi pe vremea asta, în 18 spre 19 septembrie. De aveţi răbdare, că bunătate întotdeauna aţi avut, veţi întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voi răspunde respectuos: în mahalaua Ţicău, ce-i mai zic şi Valea plângerei, strada Ţicăul de sus, no. 4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroiu păn’ la genunchi, când sunt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, şi la secetă geme colbul pe dânsa).
Iar bojdeuca de căsuţă în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci şi povârnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi rezămată în vreo 24 de furci de stejar şi acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiţă toată hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la maiu şi sfârşind pe la octomvrie, când este vremea bună cum îi acum. Aşa m-am deprins. Răposatul Conta şi Lambrior ştiau căsuţa mea. Pompiliu, d-l. Nica şi mai ales bietul Eminescu, de asemenea” (pasaj din scrisoarea lui Creangă către Titu Maiorescu)
Foto: Muzeul Naţional al Literaturii Iaşi- colecţia Octav Minar
Este cunoscut faptul că Mihai Eminescu şi Ion Creangă au fost legați de o prietenie trainică, frumoasă, dar și plină de voie bună. Cei doi erau cunoscuţi în Iaşiul secolului al XIX-lea nu doar pentru operele scrise de ei, ci şi pentru chiolhanurile şi beţiile de prin mahalalele urbei moldave.
Cronicarii vremii spuneau despre cei doi buni prieteni că evitau localurile de lux. Aceștia preferau cârciumile modeste din mahalale Iașiului unde petreceau uneori pân’la ziuă.
Una dintre crâșmele preferate de Eminescu și de Creangă era vestitul restaurant „Bolta Rece”, situat în apropiere de cartierul Copou.
Invariabil, toate chiolhanurile la care luau parte cei doi erau stropite din belșug cu vin roze „asezonat” cu multă pastramă, iar fondul muzical era asigurat de lăutari.
Atestat istoric încă din anul 1796, localul ieșean a rezistat de-a lungul timpului, devenind astăzi un punct de reper pe harta turistică a orașului.
Se spune că istoria „Boltei Reci” este strâns legată de prietenia dintre cei doi mari scriitori. Cel puțin așa susțin martorii vremii, care frecventau la rându-le crâşma supranumită „Universitatea Vinurilor”.
O altă dovadă a faptului că localul se confunda, practic, cu prietenia dintre cei doi scriitori o reprezintă epistola scrisă de Eminescu iubitei lui, Veronica Micle.
Poetul îi povestea acesteia despre o întâlnire pe care a avut-o cu îndrăgitul povestitor român. De altfel, epistola este amintită şi astăzi de reprezentanţii restaurantului „Bolta Rece”.
La Junimea n-am avut cu nimeni nici un raport sufleţesc. L-am avut, dar târziu, când a venit, adus de mine, Creangă, pe care-l întâlnisem la Bolta Rece într-o seară – Mihai Eminescu
„Bolta Rece” nu era singura cârciumă unde petreceau cei doi buni prieteni. Aceștia mergeau și la bolţile lui Amira, crâşma lui Ţâru din Ţârgşor sau la Chir Costache în Nicolina, unde „Creangă avea gustul să-şi frigă singur pastramă sau carne de porc, hoţeşte, pe cărbuni puşi într-un hârb, şi apoi să-i spele sărătura dând de duşcă o ulcea de vin”, așa cum scria George Călinescu în lucrarea intitulată „Viața lui Creangă”.
