Unul dintre cele mai frumoase locuri din Europa de Est este, cu siguranță, Delta Dunării. Cea mai mare parte a Deltei se găsește pe teritoriul românesc și o mică parte pe cel ucrainean. Delta Dunării are o suprafață de 3.446 de km pătrați și este într-o continuă dezvoltare datorită aluviunilor aduse anual de fluviul Dunărea. Totuși, cum arăta Delta Dunării în urmă cu 80-100 de ani?
Primele așezări stabile din Delta Dunării au apărut în secolul al VIII-lea, deși au fost decoperite situri și din epoca romană. Gurile Dunării au fost explotate timp de sute de ani atât pentru trafic comercial cât și pentru navigatie. Primele localități au fost menționate de marinarii genovezi în hărțile lor medievale. Printre acestea se numără Sancti Georgi (Sfântul Gheorghe), Donavici (Dunavat), CHilia (Chilia Veche) sau Solina (Sulina).
„Acolo – în Marea Neagră – e izvorul tuturor mărfurilor!” mărturisea cu admirație un venețian la mijlocul secolului al XIV-lea
De-a lungul timpului, gurile Dunării au fost îndelung disputate de marile puteri: Imperiul Țarist și Imperiul Otoman. Abia dupa cucerirea independentei de stat în 1877, Dobrogea este integrata în granitele Vechiului Regat – România.
„Tulcea de la 1874 număra 166 de cârciumi, 35 de hanuri și 59 de cafenele, care nu se pun la socoteală pentru că erau frecventate doar de turci și tătari, care nu beau alcool, ci doar cafea, ceai și fumau narghilea sau, mai ieftin, ciubuc. Cele aproape 200 de bodegi erau pregătite tot timpul pentru cei aproape 17.000 de tulceni, din care scădem copiii și femeile, rămânând cam 4000 de bărbați zdraveni
În cârciumile din cartierele românești se beau rachiu și vin, în această perioadă a anului fiind preferate fierte. De obicei, clientul, striga din ușă: ‘Una coaptă!’, ceea ce însemna un rachiu fiert, care îi era adus într-o ceașcă de lut. Vinul alb sau roșu, din soiurile Sarica Niculițel, cum ar fi Somoveanca, Cornurata, Trăsnitoarea, Roșconata sau Ceaușu (dispărute toate în urma invaziei de filoxeră din perioada 1900-1906), care erau excelente și ieftine, se serveau în ulcele și căni de lut, paharele de sticlă fiind un lux doar pentru marile restaurante (Nicolae Ariton)
După sinodul din 1654 în care Patriarhul Nikon a reformat biserica rusă, o parte a populației a refuzat să suporte restricțiile. Astfel, în urmă cu 300 de ani, aceștia au luat drumul pribegiei răspândindu-se în toată Europa, inclusiv la gurile Dunării.
Cunoscuți de autoritățile locale sub denumirea de lipoveni, aceștia și-au păstrat limba, obiceiurile și credința. Numele lor vine de la cuvântul rusesc „lipa” care înseamnă „tei”. Acest grup etnic a trăit, vreme îndelungată, în pădurile de tei din sudul Basarabiei. Ei s-au adaptat la condițiile din Delta Dunării și au devenit buni pescari.
Delta Dunării era diferită în urmă cu 100 de ani. Aici era locul „uitat de timp” care nu cunoștea dezvoltarea. Oamenii locuiau în case vopsite alb cu albastru, se ocupau cu pescuitul și cu agricultura.
Sistemul de pescuit a fost instituționalizat pentru prima dată în anul 1896. A rămas valabil până în anul 1912, când pescarii din Dobrogea au câștigat dreptul de a pescui în apele statului și de a comercializa liber peștele, contra unei anumite taxe.
Din acel an, comercializarea peștelui a fost monopolizată, iar pescarii au fost afectați economic de prețurile stabilite de stat, ceea ce i-a determinat pe mulți dintre ei să renunțe la această activitate.
Problemele locuitorilor Deltei s-au înrăutățit în timpul Primului Război Mondial, când, aproape pe întreaga perioadă a participării României la război, regiunea Dobrogea a fost ocupată de Puterile Centrale.
Abia în ultimii ani, locuitorii din Dobrogea au revenit la îndelednicirile de odinioară și, pe lânga asta, au început să practice și turismul.
Foto: gabrielvoiculescu
