În urmă cu două sute de ani, vulturul zăgan putea fi zărit în toate zonele montane din sudul Europei, de la vestul Spaniei până la Balcani. Din pricina lipsei hranei, populația de zăgani a scăzut tot mai mult.
Vulturul zăgan sau vulturul cu barbă este o pasăre inconfundabilă, cu „perciuni” negri, inele roșii în jurul ochilor și o coadă lungă în formă de pană. Vulturii zăgani au semne faciale negre și aripi negre, restul capului, gâtului și corpului sunt de un portocaliu ruginiu.
Acest lucru se datorează faptului că vulturii în sălbăticie se freacă cu oxizi ferici. Prin urmare, păsările născute în captivitate nu sunt ruginii, ci de culoare albă. Vulturii cu barbă juvenilă sunt complet închiși la culoare și suferă multiple năpârliri de-a lungul vieții.
Vulturul cu barbă este o pasăre de pradă diurnă, caracteristică zonelor montane, fiind de obicei prezentă la altitudini cuprinse între 500 și 4.000 de metri. Totuși, a fost găsit și la 7.500 de metri altitudine, în Himalaya. Are 105 –125 cm lungime și cântărește între 4,5 și 7,8 kg. Femela este puțin mai mare decât masculul. Anvergura aripilor este între 235 și 275 cm.
Oamenii credeau că pasărea ucide miei și uneori chiar și copii mici. Vulturii cu barbă au fost vânați fanatic, iar în Munții Alpi a existat chiar o recompensă pentru fiecare animal ucis. Ultimul exemplar viu din vestul Spaniei a fost împușcat în 1913.
În prezent, vulturii zăgani sunt cei mai rari vulturi din Europa, care apar doar în Pirinei (aproximativ 100 de perechi reproducătoare), Corsica (8 perechi), Creta (9-10 perechi reproducătoare) și o populație reintrodusă în Alpi (20 de perechi reproducătoare) ). Populația totală din Europa (inclusiv Turcia și Rusia) este estimată la 600 până la 1000 de perechi.
Spre deosebire de ceea ce credeau oamenii, vulturii zăgani nu vânează prada vie și chiar evită carnea. Dieta vulturului cu barba constă în 80 până la 90% din oase. Pasărea este capabilă să înghită și să digere oasele de mărimea vertebrelor unei oi.
Dacă oasele sunt prea mari, acestea sunt aruncate pe roci de la o înălțime de până la 100 de metri, pentru a le sparge. Acest obicei alimentar unic face din aceste păsări o parte esențială a ecosistemului.
Din cauza numeroaselor animale care nu supraviețuiesc iernii, aprovizionarea cu carcasă este cea mai mare în timpul anotimpului rece. Prin urmare, acesta este momentul în care se dezvoltă vulturi zăgani, iar puii eclozează în februarie. Vulturii cu barbă depun două ouă, dar doar cei mai puternici pui supraviețuiesc.
În țara noastră este o specie de vultur declarată dispărută. Cu toate acestea, în 2016, un vultur cu barbă a fost văzut zburând din nou peste România, pentru prima dată în 83 de ani, potrivit unei declarații a Societății Ornitologice Române. Vulturul cu barbă (Gypaetus barbatus) este una dintre cele patru specii de vulturi care trăiau în România. Cu toate acestea, vulturul a fost văzut ultima dată pe teritoriul României în 1933.
Foto: Wikipedia
