Cum aveau loc înmormântările în Bucureștiul Interbelic?
Cel mai nefericit moment din viața unei familii este, fără doar și poate, atunci când un membru al respectivei familii pleacă în lumea celor drepți. Uneori, acest moment survine brusc, astfel că familia celui trecut în neființă este luată prin surprindere. Astfel, organizarea înmormântării devine nu doar o sarcină neplăcută, ci și una prin care ceremonia trebuie pusă la punct rapid și în cele mai mici detalii.
Pentru a-și ușura sarcina într-un astfel de moment extrem de greu, familiile îndurerate apelează de obicei la firme de pompe funebre. Acestea oferă o serie de servicii funerare complete, precum îmbălsămare, transport funerar, înhumare, etc., la standarde care sunt stabilite în funcție de posibilitățile financiare ale fiecăruia.
Puțini sunt, însă, aceia dintre noi care cunosc sau măcar au auzit câte ceva despre cum se organizau și cum se desfășurau în trecut înmormântările la români, mai ales cele din Bucureștiul interbelic.
Cum aveau loc înmormântările în Bucureștiul Interbelic?
De-a lungul timpului, ritualul înmormântării la români s-a schimbat. Au apărut obiceiuri noi, s-au pierdut tradiții vechi și ceremonia este total diferită față de cea de acum 100 de ani, să zicem. Ei bine, înmormântările din acea perioadă nu implicau servicii atât de multe și atât de diverse, însă aveau un numitor comun cu cele din zilele noastre, și anume transportul funerar. Bineînțeles, fiecare mijloc de deplasare era specific perioadei din care făcea parte.
Înmormântare la Clasa I
Concret, funeraliile care se organizau în perioada scursă între cele două războaie mondiale se făceau cu dricul tras de cai. Înmormântările erau împărție pe trei clase de înmormântare, în funcție de nivelul de trai al oamenilor.
Astfel, clasa a III-a era cea mai ieftină, fiind destinată oamenilor nevoiași. În acest caz dricul era tras de doi cai.
Următoarea clasă de înmormântare era clasa a II-a. Cei care puteau plăti ceva mai mulți bani își peermiteau să-și înmormânteze rudele folosind un dric tras de patru cai. În plus, familia și preotul aveau la dispoziție câte o trăsură.
În sfârșit, înmormântările cele mai somptuoase erau cele încadrate la clasa I și de acestea beneficiau oamenii înstăriți ai vremii. În acest caz, dricul era mare și strălucitor și era tras de șase sau chiar de opt cai. Aceștia purtau măști negre laterale, iar pe cap aveau prins un pompon înalt de culoare neagră.