Comunismul este considerat o pată pe istoria României. Perioada a fost una de grea încercări pentru populație, din dorința unor lideri megalomani care doreau să realizeze proiecte faraonice. Oamenii, de la acea vreme, au muncit până au murit la proiecte precum Canalul Dunăre-Marea Neagră, asanarea Deltei Dunării, Canalul Bucureşti-Dunăre, „sistematizarea” centrelor istorice ale oraşelor.
Biroul Politic al CC al PMR a decis pe data de 25 mai 1949 începerea lucrărilor la construirea canalului Dunăre – Marea Neagră. Acțiunea făcea parte din ,,programul de reconstrucţie economică a ţării şi de construire a socialismului”. Scopul principal era acela de a crea un rută, pe apă, ieftină până la Marea Neagră, dar și dezvoltarea regiunii de sud-est a țării.
Lucrările au început în vara anului 1949, fiind aduși oameni din trei zone diferite: oameni liberi plătiți, militari în termeni și deținuți. Realizarea acestui proiect a avut nu numai considerente economice. Lideri comuniști vedeau această lucrare ca un lagăr de muncă pentru deținuții politici și o modalitate de a băga frica în populație.
Condițiile de muncă și de trai erau inumane, iar cei care ajungeau să lucreze la aceste proiecte cu greu ieșeau în viață de acolo. Un deținut politic, medic de profesie, care a scăpat cu viață a povestit ce însemna să lucrezi la asemenea proiecte.
Deţinuţii erau scoşi la muncă continuu, atât ziua, cât şi noaptea şi în toate duminicile, fără nici un repaus, atât pe ploaie, furtună sau zăpadă şi, când noaptea târziu ne întorceam de pe şantier, complet uzi şi îngheţaţi, eram introduşi în barăci şi înghesuiţi unul lângă alţii, pe nişte priciuri de lemn, fără să ni se permită să ne uscăm îmbrăcămintea, astfel că dormeam cu veştmintele ude, iar dimineaţa plecam din nou pe şantier, cu îmbrăcămintea neuscată şi, cum era timp de iarnă, îmbrăcămintea de pe noi înghețată, a povestit omul, potrivit documentelor din Arhivele Securității.
Cei care lucrau la aceste proiecte se trezeau dimineața la ora 3:30, iar după ce erau numărați și aliniați primeau drept mic dejun un lichid negru şi cald generic numit cafea, o bucată de pâine şi un cubuleţ de marmeladă. După aceea, plecau la muncă, unde lucrau între 9 și 12 ore, inclusiv cei bolnavi sau cu febră.
Foamea era la ordinea zilei, iar cei care împărțeau masa au hotărât să raționalizeze mâncarea în funcție de muncă. Astfel, deţinuţii care depăşeau normele cu peste 30%, primeau mâncare cu peste 3200 de calorii, cei care realizau norma, fără să o depăşească aveau sub 3000 de calorii, iar cei care nu reuşeau să-şi îndeplinească norma primeau doar 2400 de calorii.
De foame, deținuții ajunseseră să mănânce iarbă, câini, pisici, larve de cărăbuşi, plante sau alte vietăţi considerate nutritive. Bătaia și tortura făcea parte și ea din meniu, aproape zilnic. La colonia de la Midia, oamenii lucrau 12 ore pe zi, cu picioarele în apă la 3-4 grade Celsius. Se muncea non-stop, în trei schimburi, totul pentru făurirea marelui socialism.
Munca era deosebit de grea. Trebuia să intri în mocirlă până la genunchi, câte o dată până la brâu, şi să smulgi papură, stuf, sălcii şi alte plante. Apoi se drena apa şi, în cele din urmă, se trecea la săparea Canalului. Încărcam vagonul cu rădăcini de plante, îl împingeam cam 400 m, apoi îl descărcam. Brigadierii şi supraveghetorii cu bâta în mâini ne ameninţau şi ne îndemnau la treabă. Intram în apă, şi din nou începeam să smulgem rădăcini şi să încărcăm vagonul. Aveam momente de totală rătăcire, gânduri de nimicire, de sinucidere. Seara, ajungeam la barăci morţi de oboseală, mâncam ce apucam, ne scoteam bocancii şi cădeam pe paturi îmbrăcaţi şi uzi. Dimineaţa, când venea deşteptarea, năuci de somn şi îngheţaţi de frig, cu ochii umflaţi de răceală, ne încălţam cu bocancii uzi, beam cafeaua sau ceaiul, ne încolonam şi aşteptam la poartă ca să fim număraţi. După numărare, plecam cu cântec la locul de muncă, a povestit un deținut politic, potrivit Adevărul.
Cei care ajungeau să lucreze la aceste proiecte faraonice ale comuniștilor cu greu scăpau cu viață. Persoanele care se opuneau regimului erau arestați imediat și trimiși în aceste lagăre de muncă. Pedepsele erau inimaginabil de dure, torționarii având o plăcere bolnavă în a vedea oamenii suferinzi.
Fără nici o justificare, mulţi deţinuţi au fost bătuţi cu ranga de fier, cazmaua, lopata, cureaua de la ventilatorul tractoarelor, unii dintre ei murind în urma traumatismelor, iar alţii rămânând schilozi pentru toată viaţa. S-au practicat şi alte metode: asasinarea prin împuşcare, interzicerea tratamentului deţinuţilor bolnavi, contrar indicaţiilor medicale şi scoaterea lor la muncă în mod forţat, fapt care a dus la moartea unora; pedepsirea unor deţinuţi de a sta cu picioarele în apa îngheţată; legarea unor deţinuţi de mâini şi ţinerea lor în timpul iernii în zăpadă şi carcere dezbrăcaţi, iar vara, în soare pentru a fi muşcaţi de ţânţari; folosirea unor instalaţii electrice pentru electrocutarea unor deţinuţi, alergarea cu cai a deţinuţilor, călcarea lor cu copitele, precum şi dezbrăcarea şi tăvălirea lor prin mărăcini; asasinarea prin împuşcare şi profanarea cadavrelor deţinuţilor, se arată într-un raport din anul 1968.
Persoanele care intrau la carceră nu mai trăiau mult, fiindcă aceasta însemna să stea într-o cutie de lemn cu o lăţime de 60 de cm şi o înălţime de până la 2,10 metri, îmbrăcați doar într-o cămașă și indispensabil și nevoiți să suporte ploaia și frigul, care intra printre scânduri.
Cu toate că realizarea canalului Dunăre-Marea Neagră s-a început la îndemnul liderilor sovietici, tot aceștia i-au pus capăt, în anul 1953, văzând ritmul lent al construcției și costul foarte ridicat. Lucrările de construcţie a Canalului Dunăre-Marea Neagră au fost reluate, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, 20 de ani mai târziu, în 1973.
Foto: Wikipedia și romania-actualitati.ro
