Nicolae Labiș a fost și încă este unul dintre cei mai iubiți și apreciați poeți români din toate timpurile. Scrierile sale dovedesc geniul literar, care, din păcate, s-a stins la o vârstă fragedă într-un accident stupid în București.
Nicolae Labiș a trăit și a crescut în mediul didactic, în clasa unde părinții săi predau. De mic copil a dovedit abilități intelectuale peste medie, învățând să citească înainte de clasa I. La vârsta de 11 ani a recitat din Shakespeare, în fața oamenilor și a copiilor din sat.
Vremurile în care a trăit Labiș au fost grele, iar familia acestuia a trebuit să plece în refugiu. Maria Margareta Labiș, sora poetului, a povestit cum fratele său și-a umilit învățătoare printr-o poezie, într-un interviu din Informația Zilei de Maramureș, anul 2016, și prezentat în ziuaconstanta.ro.
În refugiu am plecat lângă Câmpulung Muscel, actual comuna Mihăeşti. Atunci se chema Valea Popii, iar satul Văcarea. Era o căsuţă cu paie, cu lut pe jos şi mama singură acolo. Şi după ce s-au întors armele către Apus şi frontul a trecut pe teritoriul ţării noastre, tata, la Câmpia Turzii, a fost rănit. A fost spitalizat şi ne-a scris o scrisoare şi fratele meu era sub impresia acestei scrisori. El a fost tare supărat pe învăţătoarea care era naşa mea şi şefa învăţătoarelor şi care, printr-un siretlic, şi-a adus de pe acelaşi front soţul. Ar fi folosit şi mama şiretlicul, dar tata era în spital, nu putea veni. Şi atunci, supărat, fratele meu a scris şi din respect, pentru că era naşa şi era un fel de şefă, și era şi deşteaptă, şi autoritară, dar şi din invidie, din regretul că tata n-a putut veni, pentru că era serbarea de despărţire, că noi trebuia să ne întoarcem din refugiu. În primul rând stătea naşa mea şi-l ţinea de braţ pe naşul, că erau tineri, din dragoste şi din fericire, şi noi, copiii (eu încă nu eram la şcoală, el era în clasa a treia) susţineam serbarea. Şi atunci, între două numere ale spectacolului de copii, el apare şi spune: „’Telegrama’, poezie de subsemnatul”, a povestit sora poetului, Margareta Labiș.
Şi ţin minte că s-a comentat între noi trei acasă: „Cum de ai putut să spui aşa ceva, mamă?”. S-a comentat cum este schiţată naşa mea. Prima muză publică a fratelui meu era această învăţătoare, cu un nume deloc poetic. N-a fost vreo muză-zână. O chema Garoafa Plăcintă. Vă daţi seama ce nume avea. Nici nu era foarte frumoasă, era corpolentă, aşa, cât un munte, cu un neg mare pe faţă. Şi el povesteşte cum, prin şiretlic, şi-a adus soţul prin telegramă, şi o descrie: „Frumoasă şi grasă este Garofina, de i s-a dus pomina”. Pentru că toată lumea ştia că nu-i frumoasă, era ironic. Şi ea ştia. „Căci în bătălie, soţul ei iubit, a plecat la luptă, dar azi, a venit”. Iar la sfârşit, reda, foarte frumos, textul telegramei imaginat de el: “Vino în spital, sunt bolnavă rău, mor de dorul tău”. Şiretlicul era că e bolnavă şi atunci era umanizarea, umanismul ăsta al şefilor, a adăugat Margareta Labiș.
Poetul sucevean Nicolae Labiş, autorul poemului „Moartea Căprioarei”, a murit la vârsta de doar 21 de ani în urma unui accident de tramvai, petrecut în centrul Bucureştiului. În mod oficial, acesta a decedat în iarna anului 1956 după ce, beat fiind, a încercat să se urce în tramvai și a alunecat sub roțile acestuia. Margareta Labiș, sora poetului, a fost cea care a stat la căpătâiul lui Nicolae în ultimele zile.
Foto: publicnewsfm.ro
