Când în India independența a devenit o realitate, în august 1947, au existat dualități contrastante. Pe de o parte, bucuria evenimentului era evidentă. O națiune care fusese atât de mult timp sub jugul unei puteri coloniale exploatatoare era liberă să își creeze propria cale.
Totuși, acest lucru contrasta cu un context mai sumbru. Milioane de oameni din noile state ale Indiei și Pakistanului au fost dezrădăcinați din ținuturile lor natale și au fost nevoiți să facă călătorii chinuitoare peste graniță. Un milion de persoane au fost absorbite de jafurile și măcelurile care au însoțit această migrație în masă și nu au reușit să ajungă niciodată.
Polarizarea incredibilă dintre aceste două extreme a făcut ca oamenii să nu se mai concentreze atât de mult asupra miracolului prin care India a devenit brusc independentă. La urma urmei, aceasta era „bijuteria coroanei britanice”, pentru care britanicii parcă mutaseră munții pentru a o păstra cu ardoare în mâinile lor.
Subhas Chandra Bose a fost un lider important al Mișcării de Independență a Indiei, deși a întâmpinat opoziție din partea lui Mahatma Gandhi pentru conducerea Congresului Național Indian (INC).
Mai militant decât Gandhi, Bose a profitat de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial pentru a organiza proteste în masă și acțiuni de nesupunere civilă împotriva dominației britanice, în timp ce INC și Gandhi au sprijinit inițial efortul de război. Aruncat în închisoare în Calcutta, dar eliberat în cele din urmă în arest la domiciliu, Bose a organizat o evadare îndrăzneață în Afganistan cu scopul de a ajunge în Uniunea Sovietică și de a obține sprijinul acesteia.
URSS l-a considerat un agent britanic și i-a acordat lui Bose o viză de tranzit pentru a merge în Germania nazistă. Acolo, a creat prima Armată Națională Indiană (INA) din prizonierii de război indieni capturați în Africa de Nord, cu intenția de a o duce prin Uniunea Sovietică pentru a elibera India. Cu toate acestea, invazia URSS și eșecul acesteia i-au zădărnicit planurile.
Refuzând să cedeze, Bose a plecat cu un submarin în Asia de Sud-Est pentru a obține ajutorul Japoniei și a creat ulterior a doua INA, tot cu prizonieri de război indieni. Planul său era să intre în India prin Birmania și să provoace o rebeliune în masă în întreaga țară. Armata britanică indiană i-a respins însă armata, iar japonezii s-au predat în august 1945. Bose a murit în Taiwan într-un accident de avion la 18 august 1945.
Deși proiectul lui Bose a fost un eșec operațional, moștenirea lăsată de INA a avut cea mai mare greutate. Britanicii au acuzat în mod nesăbuit trei ofițeri INA, Gurbaksh Singh Dillion, Shah Nawaz Khan și Prem Sahgal, de trădare și i-au condamnat la moarte. Scandalul care a urmat în rândul publicului a forțat achitarea și eliberarea lor, iar simplul concept că soldații indieni se puteau răzvrăti împotriva stăpânilor lor coloniali a constituit un exemplu pentru alte rebeliuni împotriva Raj.
Cea mai faimoasă dintre aceste revolte a fost Revolta Marinei Regale Indiene din 1946, când aproximativ 20.000 de marinari de pe 78 de nave din mai multe porturi indiene au refuzat să primească ordine și au arborat steagurile Ligii Musulmane, INC și ale Partidului Comunist, sfidându-i pe britanici. Și, deși liderii primelor două partide i-au îndemnat pe răzvrătiți să se retragă, efectele au fost de amploare.
Faptul că forțele armate ale Indiei britanice, coloana vertebrală a regimului imperial, nu puteau fi de încredere, însemna un singur lucru. Din acel moment, nu mai era o chestiune de a ști dacă britanicii vor pleca, ci când. Revolta a fost atât de crucială încât Attlee a declarat ulterior o misiune de cabinet în India cu scopul de a discuta despre independența țării.
O contribuție foarte surprinzătoare la independența indienilor a venit din partea președintelui american Franklin Roosevelt. În august 1941, Roosevelt și Winston Churchill s-au întâlnit pentru a-și stabili obiectivele comune pentru lumea postbelică într-un document cunoscut sub numele de Carta Atlanticului. Potrivit History of yesterday, cea de-a treia clauză a acesteia sună astfel:
„Ele (SUA și Marea Britanie) respectă dreptul tuturor popoarelor de a alege forma de guvernământ sub care vor trăi și doresc să vadă drepturile suverane și autodeterminarea restabilite pentru cei care au fost privați cu forța de ele.” – Carta Atlanticului
Această declarație nu numea în mod explicit India, iar Churchill a optat pentru o aplicare selectivă a Cartei pentru a se referi la statele aflate sub ocupație germană, nu la coloniile britanice. Formularea oarecum vagă a reprezentat un compromis semnificativ între Churchill, care nu dorea nici un fel de autodeterminare indiană, și Roosevelt, care era înțelegător.
Dar redactorul discursului lui Roosevelt a declarat, de asemenea, că „nu a trecut mult timp până când oamenii din India, Burma, Malaya și Indonezia au început să se întrebe dacă nu cumva Carta Atlanticului se extinde și la Pacific și la Asia în general”.
„În calitate de comunitate, ea [India] ar avea dreptul la o formă modernă de guvernare, la un standard adecvat de sănătate și educație. Dar cum poate avea aceste lucruri, când Marea Britanie îi ia toată bogăția resurselor sale naționale, în fiecare an?”.
„India ar trebui să devină imediat un stat liber consimțit. După un anumit număr de ani – cinci, poate, sau zece – ar trebui să poată alege dacă vrea să rămână în Imperiu sau să aibă independență totală.” – Franklin Roosevelt
Este posibil ca Roosevelt să fi încercat să facă lobby pe lângă Churchill pentru a acorda autonomie Indiei, dar efectul pe care l-a avut asupra încăpățânatului prim-ministru britanic a fost probabil minim. Cu toate acestea, el a avut un rol important în misiunea Cripps, o încercare a guvernului britanic de a obține cooperarea Indiei în război în schimbul independenței sau a statutului de dominion. Logica americană a fost ca India să servească drept un important centru logistic pentru a ajuta China naționalistă, care se clătina în urma unei invazii japoneze devastatoare.
Totuși, pentru ca acest lucru să se întâmple, Roosevelt credea că poporul indian trebuia să fie convins cu o garanție obligatorie a independenței viitoare. Cu toate acestea, ambele partide din parlament au respins misiunea. Iar atunci când INC a creat mișcarea Quit India ca reacție la acest lucru și a refuzat să sprijine războiul, întreaga conducere a acesteia, inclusiv Mahatma Gandhi, a fost încarcerată. În ciuda acestui fapt, Misiunea Cripps și, prin urmare, insistența lui Roosevelt asupra ei a fost, de asemenea, crucială.
Independența a devenit și mai probabilă datorită victoriei zdrobitoare a Partidului Laburist în alegerile generale britanice din 1945. Churchill, care se opunea categoric oricărei idei de independență, a fost înlocuit cu Clement Attlee, care a fost mai favorabil. Dar este probabil că orice guvern britanic, indiferent cât de conservator sau nu, ar fi părăsit India într-un fel sau altul, datorită unei combinații a acestor trei factori.
Marea Britanie nu mai era suficient de puternică din punct de vedere economic pentru a menține și apăra un imperiu colonial uriaș. Era mai mult concentrată pe prioritățile naționale de acasă, cum ar fi reconstruirea orașelor sale, rambursarea împrumuturilor americane și rezolvarea crizei energetice.
Primul punct a fost întărit de cel de-al doilea, și anume că impactul rezistenței INA și al rebeliunilor ulterioare a însemnat că nu se putea avea încredere în soldații indieni pentru a menține intactă dominația britanică.
În cele din urmă, presiunea internațională din partea președintelui Roosevelt a fost cea care a impus crearea Misiunii Cripps pentru a discuta despre independența Indiei, o ușă care, odată deschisă, pur și simplu nu mai putea fi închisă.
Foto: Depositphotos.com
