Siberia, regiunea cucerită de Imperiul Rus în secolul al XVI-lea, a fost dintotdeauna asimilată ca o imensă închisoare. Asta pentru că, începând cu anul 1500, condamnații care primeau pedepse pe viaţă erau închiși în lagărele din acest ținut îndepărtat și înghețat și forțați să facă muncă silnică în mine.
Cel mai cunoscut sistem de detenție din perioada Imperiului Țarist era cunoscut sub denumirea de „katorga”. Spre deosebire de lagărele de concentrare, katorga era asimilată sistemului judiciar normal, însă avea aceleași caracteristici ca privarea de libertate, facilități reduse și executarea de muncă silnică.
Exilul a fost pedeapsa instituționalizată pe vremea lui Petru cel Mare. Aceasta era o modalitate pentru infractori de a scăpa de pedeapsa capitală.
Potrivit historia.ro, pe la anul 1800, ororile din închisorile siberiene au devenit cunoscute sub numele de „gulag”. Termenul de gulag nu a descris niciodată un singur lagăr, ci o instituție guvernamentală care avea în subordine întregul sistem de lagăre și colonii de muncă silnică care au existat în Uniunea Sovietică. Condamnații din gulag se numeau „zeka” sau „zek”.
Istoricii spun că lagărele sovietice aveau ca principal scop izolarea indivizilor sau a grupurilor de elemente suspecte, considerate drept dușmani, exploatarea lor ca mână de lucru, precum şi lichidarea anumitor categorii de deţinuţi. Pe scurt, era vorba despre exterminarea deţinuţilor.
Soarta deținuților era, practic pecetluită. Aceștia erau pedepsiţi cu carcera, ce putea ajunge la maximum 15 zile, cu o raţie alimentară extrem de scăzută: 300 g pâine, un sfert de litru de apă caldă, un sfert de litru de supă, toate acesta, însă, o dată la trei zile. Carcera era reprezentată de o baracă, niciodată încălzită, izolată de restul lagărului, iar spațiul de care beneficia fiecare deținut măsura în medie doar un metru pătrat.
Lagărele siberiene erau recunoscute pentru cruzimile care aveau loc în interior. Unii deținuți erau biciuţi până la moarte, alții erau nevoiți să doarmă având legat de picior lanțuri și o bilă grea, iar în unele cazuri au existat cazuri de canibalism deoarece prizonierii erau înfometați. De asemenea, prizonierilor nu le era permis să știe ora, data sau ziua săptămânii.
Atât de crude erau viaţa şi pedepsele din închisorile siberiene încât unele persoane ajungeau să se sinucidă, fie prin tăierea venelor, fie prin otrăvire.
Siberia și-a „câștigat” rapid titlul de casă a morții, așa cum a descris-o scriitorul rus Feodor Dostoievski în romanul „Amintiri din Casa morţilor”. Cartea este rezultatul celor patru ani petrecuți de Dostoievski într-un lagăr de muncă și șase ani ca soldat într-un fort siberian situat în apropiere de granița cu Mongolia.
În lagărele groazei din Siberia nu ajungeau, însă, doar oameni de rangul lui Dostoievski. Din lungile trenuri cu condamnați trimise spre Siberia, în „gări” de nimeni ştiute, erau aruncaţi mii de criminali necunoscuți, sortiți uitării și pieirii.
Mulţi dintre cei deportaţi erau condamnați pentru diverse infracțiuni, de la cele mai puțin semnificative cum ar fi furtulm dezertarea din armată sau blasfemia, până la cele mai grave precum crima.
De regulă, „condamnații de drept comun” erau judecaţi comunitățile sătești din care făceau parte pentru infracțiuni foarte vag definite, cum ar fi „comportament rău”. Astfel, majoritatea celor exilați nu aveau parte de un proces propriu-zis, ci doar de o sentinţă a boierilor sau a propriilor comunităţii.
La începutul secolului al XIX-lea au fost construite locuri de detenție de tipul lagărelor ca o extensie reformată a mai vechilor lagăre de muncă (katorga), dezvoltate în Siberia ca parte a sistemului penal în Imperiul Țarist. Anual au fost exilaţi în Siberia peste 10.000 de bărbați și femei. În 1920, lagărele instalate în URSS numărau aproximativ 25.000 de deţinuţi, iar doi ani mai târziu numărul acestora depășise 24.750.
În epoca dictatorului Iosif Vissarionovici Stalin lagărele erau populate de două categorii de deţinuţi: pe de-o parte victimele epurării şi a terorii politice, iar pe de altă parte victimele unei legislaţii penale, bandiţii, derbedeii etc. La finele anului 1938, numărul deportaților de Stalin ajunsese deja la un milion, iar după doar un an numărul acestora se dublase deja. În mare parte, deportații erau oameni care nu acceptaseră salariile foarte mici și condițiile deplorabile de locuit și de alimentație.
În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, lagărele au furnizat soldați, peste 420.000 de deținuți cu pedepse minore fiind trimişi în prima linie a frontului de la Moscova. În paralel, condamnaţii erau scoşi din închisori şi puşi la dispoziţia Gulag-ului, fiind forțați la muncă silnică pentru construirea de căi ferate, la tăierea pădurilor, pe şantiere sau în mine.
După încheierea războiului, în vara lui 1940, mii de basarabeni, bucovineni şi ostaşi ai Armatei Regale Române au fost abandonaţi în locuri aproape pustii. În iulie 1949, în cadrul „marii deportări”, zeci de mii de copii, femei, bărbați, bătrâni bolnavi au fost trimiși sub pază militară în lagărele siberiene, unde au fost condamnați, practic, la pieire, conform descoperă.ro.
Este știu faptul că regimul sovietic a organizat între anii 1944 şi 1950 deportarea şi trimiterea în lagăre a peste 250.000 de români, pentru ca în următorul deceniu să fie strămutaţi alţi 300.000. Dintre cei trimişi spre Siberia, doar jumătate au ajuns la destinaţie, iar dintre cei aflaţi în gulag foarte puțini au supravieţuit.
La începutul anului 1950, în gulag se aflau peste 2,5 milioane de deportați. Printre aceștia și-au făcut apariția trei noi categorii de deţinuţi: colaboratorii activi ai armatei germane din timpul războiului, soldaţi şi ofiţeri acuzaţi de trădare și naţionaliştii din ţările cucerite sau recucerite de Armata Roşie.
În 1953, la momentul morții lui Stalin, în Siberia existau opt mari lagăre. Cel mai mare era Dalstroi, un teritoriu aproape pustiu și complet îngheţat, unde nu se putea ajunge decât pe mare. În sudul Extremului Orient era lagărul Bamlag, în Siberia Orientală se găseau lagărele Gorlag, Kraslag, Norrilag, Ozerlag și Taişetlag, iar în Siberia Occidentală se aflau lagărul nr. 501, Omlag, Kemerlag şi Kolpoşevo, în acest din urmă lagăr deţinuţii fiind executaţi atunci când a fost închis.
