De ce românii înjură de mamă? De ce amestecă în înjurături lucruri sfinte precum coliva, morții sau botezul cu mădulare?

Se știe: românii sunt un neam care înjură. De obicei, înjurătura este practicată în cadrul unui conflict direct. În urmă cu sute de ani, înjurăturile aveau un caracter sacru și erau asemeni unui blestem. Acestea s-au transmis din generație în generație și sunt adresate atât în mediul rural, cât și în cel urban. Mulți dintre români au abilitatea de a strecura în înjurături și lucruri sfinte, așa cum sunt morții, sărbătorile ortodoxe, sfinții sau tainele sfintei biserici. De ce această analogie?

Înjurăturile la români, un amalgam de injective

Pe la început de secol XVIII, mitropolitul Antim Ivireanul critica obiceiul românesc de a înjura de mama focului aproape în fiecare zi, indiferent de gradul de supărare: „Ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminicătură, de morţi, de comîndare, de lumînare, de suflet, de mormînt, de colivă, de prescuri, de ispovidanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărîm şi ne batjocorim înşine legia?! Cine din păgîni face aceasta, sau cine-ş măscăreşte legia ca noi?“ Chiar aşa, cine mai înjură ca românul? Cine mai amestecă cruci, Dumnezei, cu mădulare şi alte părţi ascunse al trupului?”.

„Deşi, aparent, orice înjurătură trădează o neputinţă – aceea de a acţiona direct şi concret –, ea manifestă o calitate esenţială a limbajului magic: aceea de a acţiona la distanţă” Ştefan Aug. DOINAŞ

Aparent, orice înjurătură trădează neputința de a acţiona direct şi concret. Totodată, înjurătura manifestă o calitate esenţială a limbajului magic: aceea de a acționa la distanţă. Anumiți psihologi consideră că înjurătura este un semn de lașitate și este adresată, de cele mai multe ori, din lipsa de argumente.

Biserica și sfinții sunt considerate a fi un bun sacru pentru mulți creștini. La fel și morții familiei. Tocmai de aceea, înjurăturile vizează cele mai de preț ființe ale persoanelor înjurate. Ocare precum „Morții mă-tii”, „Fu**-ți anafura mă-tii”… la „cristelnița mă-tii”, „Tu-ți cristoșii mă-tii…” sau „Dumnezeii tăi” sunt menite să-l atingă la punctul sensibil pe cel înjurat.

Există și înjurături generale, care nu vizează o persoană. Expresii precum „Mama mă-sii de treabă!” sau „Paştele şi dumnezeii!” se adresează ghinionului pe care l-a avut cel ce a înjurat.

Mama, personajul cel mai prezent în înjurături

Asemeni lucrurilor bisericești și mama este și ea omniprezentă în înjurăturile românești. La noi înjurătura legată de mamă e una din cele mai grele de iertat. Mama, ca spirit tutelar al familiei, este cea dintîi vizată, fiind bunul cel mai de preț, altarul cel mai sacru al persoanei, scrie dilemaveche.ro. Tocmai de aceea, persoana care dă viață se găsește în atât de multe înjurături mioritice.

Cum înjurau bunicii noștri?

Au fost vremuri în care înjurăturile românești aveau în prim plan relațiile sexuale dintre parteneri care, în funcție de anumite zone ale țării, purtau diferite denumiri. Iată câteva exemple dintre acestea:

• „am avut pat cu miuerea”
• „am umblat la ia”
• „să-mpreună”
• „am avut sîmbră cu muierea”
• „am șăduit cu-o femeie”
• „am avut păcat cu muierea”

Când vine vorba despre numele organului sexual reproducător masculin în funcție de diferite zone ale țării, acesta era numit „vână” sau „trup” în Crișana și Maramureș, „mădulariu” în Banat, „ocară” în Oltenia, „membru” sau „poduabă” în Muntenia, „puțcă” sau „dănănaie” în Moldova și „rușine” în Dobrogea.

Organul sexual reproducător feminin era și el denumit în funcție de regiune. Astfel, în Crișana și Maramureș se numea „pantă” sau „băbură”, în Banat „trup”, în Oltenia „gaură”, „aia” sau „rușine, în Muntenia „păsărică” sau „ocara iei”, în Moldova „partea rușînuosâ dinainti” sau „vulfă” și în Dobrogea „vulvă” sau „pipoașcă”.