De ce s-a certat Eminescu cu Regina Elisabeta, chiar la Palatul Regal?

Considerat de mulți critici de literatură și specialiști a fi cel mai mare poet român din toate timpurile, Mihai Eminescu nu era întotdeauna o persoană sociabilă. Ba mai mult, acesta devenea chiar nepoliticos în anumite contexte care nu-i făceau plăcere. La fel s-a întâmplat în cadrul unei întâlniri intime între poet și Regina Elisabeta, rendez-vous care nu s-a sfârșit deloc bine.

Regina Elisabeta a României, soția lui Carol I al României, a fost unul dintre cei mai mari protectori ai artiștilor din România. Titu Maiorescu, prieten cu Eminescu și apropiat al Reginei, s-a gândit că marele poet român ar putea beneficia de sprijinul regal și a facilitat o întâlnire între cei doi, în speranța că poetul va avea numai de câștigat.

În anul 1882, pe când Mihai Eminescu avea 32 de ani, poetul a ajuns în fața Reginei. Aceasta l-a primit cu multă amabilitate şi prietenie. Ba mai mult, Regina l-a servit personal cu ceai şi a încercat să poarte o conversaţie. Nu a prea avut cu cine.

În momentul în care Elisabeta i-a lăudat opera, poetul n-a făcut decât să ridice din umeri şi să spună, cu tristeţe în voce și cu ironie: „Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de pe copaci”.

„Uiţi că vorbeşti cu regina României?”

La un moment dat, Elisabeta i-a arătat o poezie compusă de ea. Eminescu a continuat atacurile: „Maiestate! În forma actuală, cred că ar fi mai bine să nu fie publicată”. Regina nu s-a pierdut cu firea și ar fi replicat: „Uiţi că vorbeşti cu regina României?”. „Da, dar nu cu regina poeziei!”, a încheiat nesuferitul poet.

Întâlnirea dintre cei doi nu a adus nimic bun pentru poet. Cu toate acestea, Regina nu s-a supărat pe Eminescu. Aceasta a descris întrevederea în însemnările sale.

„Eminescu ne părea neliniştit şi răvăşit, ca venind dintr-o altă lume, tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faus, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, obrajii brăzdaţi de riduri albăstrui, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile. Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. (…) Mă compătimi pentru că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală. În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a acelui poet aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. (…) Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare“, a notat soția lui Carol I.

Printre artiștii care au beneficiat de sprijinul Reginei Elisabeta s-au numărat pictorul Nicolae Grigorescu sau compozitorul George Enescu.

Cum a murit Eminescu?

Ultimii ani din viață au fost un chin pentru Mihai Eminescu care suferea de bipolaritate. Ba mai mult, ultimul an și l-a petrecut într-un sanatori de boli psihice din București, Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor, iar pe 15 iunie 1889, la ora 04:00 dimineaţa se stingea din viață. Cauza oficială a morţii a fost stopul cardio-respirator.

De ce boală suferea Mihai Eminescu?

Medici care au studiat boala lui Mihai Eminescu au descoperit ulterior că a fost diagnosticat greșit cu sifilis, paralizie şi o „întunecime a minţii”. Prin prisma ultimelor cercetări se arată că Eminescu a suferit de sindrom bipolar, cu alternanţe de depresie şi manie, fără însă să-i fie afectată creaţia. Doctorii mai moderni vin cu o variantă și mai crudă și anume că Eminescu a fost ucis prin intoxicare cu mercur, un tratament aplicat greşit pentru sifilis, boală de care nu suferea poetul.

Care a fost ultima poezie scrisă de Eminescu?

Imediat după moartea sa Mihai Eminescu a fost dus la autopsie. În halatul acestuia a fost găsit un carnețel cu ultimele sale poezii. Sunt creații fără titlu, necunoscute şi nepublicate mult timp în volumele dedicate operei eminesciene.

Deși mulți spuneau că Mihai Eminescu nu a mai putut crea poezii din cauza bolii de care suferea, adevărul a fost altul. Bipolaritatea nu îi afecta capacitatea de a scrie poezii, ba chiar mai mult în perioadele de depresie devenea și mai inspirat.

”Rostirea lor îl încălzea, şi ochii şi glasul i se înviorau. Am ascultat uimit peste 20 de strofe sonore, dar lipsite de sens şi de legătură; fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe, foc şi aur reveneau mereu, mai în fiecare strofă”: ,,Atâta foc, atâta aur,/ Ş-atâtea lucruri sfinte/ Peste-ntunericul vieţii/ Ai revărsat, părinte”, preciza Alexandru Vlahuţă după vizita din martie 1889 pe care i-a făcut-o „Luceafărului”.

Ultima poezie a lui Mihai Eminescu a fost publicată de Ilie Ighel Deleanu în revista ”Fântâna Blanduziei”. Creația literară se numește ”Stelele-n cer”, titlul fiind adăugat de redactor după primul vers. Conform admiratorilor săi, poezia a fost scrisă cu o oră înainte de moarte și se poate citi sentimentul clipei finale.

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.

După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn;

Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Si necuprinsele
Singurătăţi.

Orice noroc
Şi-întinde-aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.

Până ce mor,
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.

Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?