De ani de zile sunt tensiuni între sârbi și kosovari în regiunea Kosovo. Începând cu 1999, NATO are în Kosovo KFOR, Forța Multinațională de Menținere a Păcii, o autoritate menită să asigure pacea care este oricând gata de intervenție, dacă situația o cere. Totuși, de ce există tensiuni în Kosovo?
Principalele cauze ale conflictului dintre cele 2 țări o reprezintă în primul rând identitatea etnică și istorică. Tensiunile dintre etnicii sârbi, majoritatea creștini ortodocși, și vecinii lor de etnie albaneză, majoritatea musulmani, are o lungă istorie. Acest conflict a făcut ca granițele din regiunea Kosovo să se schimbe frecvent în timpul secolului al XX-lea.
După războaiele balcanice din 1912-1913, regiunea de graniță majoritară cu Albania a Kosovo a fost absorbită în Regatul creștin sârbo-croat al Serbiei.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Serbia a devenit parte a Republicii Socialiste Federale Iugoslavia, împreună cu statele moderne Croația, Bosnia și Herțegovina, Macedonia, Muntenegru, Serbia și Slovenia.
În această perioadă, o provincie a Serbiei, Kosovo a primit statut autonom, permițând majorității sale etnice albaneze musulmane, cunoscută sub numele de kosovari, un grad de auto-conducere.
În anii 1980, tensiunile au început să crească între kosovari și sârbi pe măsură ce kosovarii își doreau o independență adevărată. De cealaltă parte, naționaliștii sârbi au solicitat ca provincia să fie plasată sub un control central mai strict.
În anul 1989, președintele sârb Slobodan Milosevic a început procesul de abolire a autonomiei Kosovo. Liderul kosovan Ibrahim Rugova a răspuns cu o politică de protest nonviolentă, menită să atragă atenția internațională asupra situației dificile din regiune. Totuși, perioada de pace nu a ținut prea mult.
În anul 1996, Armata de Eliberare a Kosovo (KLA) de gherilă (luptători pentru libertate de majoritatea kosovarilor, dar considerați teroriși de către statul sârb) a început operaţiuni militare deschise împotriva autorităţilor sârbe.
Războiul din Kosovo a început cu adevărat în martie 1998, după ce o ciocnire între poliția sârbă și militanții KLA din zona Likosane din Kosovo a dus la moartea a 16 luptători kosovari și a patru polițiști sârbi, scrie theweek.co.uk.
După experienţele din Croaţia, Bosnia şi Herţegovina şi temându-se de extinderea conflictului în Macedonia de Nord, ţările occidentale, conduse de Statele Unite ale Americii și, implicit, NATO, au decis să intervină şi să pună capăt acestor violenţe, chiar dacă rezultatul nu avea să mulţumească pe nimeni.
Pentru a-l constrânge pe Miloşevici să se retragă din Kosovo, NATO a recurs la o campanie de bombardamente între 24 martie şi 10 iunie 1999. Peste 5.000 de oameni și-au pierdut viața în acest conflict, 2.000 de kosovari și 3.000 de sârbi (unele cifre vorbesc de 10.000 de decese). Pe data 10 iunie 1999, Kosovo trece sub administraţia ONU în virtutea rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate. A urmat o perioadă de incertitudine cu privire la statutul Kosovo, scrie adevarul.ro.
În cele din urmă, pe data de 17 februarie 2008, Kosovo (un teritoriu de 10.000 de km²) – 1,8 milioane de locuitori – şi-a proclamat independenţa faţă de Serbia, recunoscută de 110 ţări până acum. Însă Serbia continuă să o considere un vechi teritoriul al său. Ba mai mult, îi încurajează pe sârbii din Kosovo să sfideze autoritatea țării cu capitala la Priştina.
A trecut mai bine de un deceniu de la declarația de independență, iar statalitatea fostei provincii iugoslave continuă să fie disputată. După autoproclamarea independenţei kosovare, țara noastră şi-a făcut cunoscută cu fermitate poziţia de nerecunoaştere, mergând de atunci pe aceeași linie.
A doua zi după autoproclamarea independenţei, Parlamentul de la Bucureşti anunța că „eventuala recunoaştere a independenţei unilateral declarate de către alte state nu poate fi interpretată ca precedent pentru alte zone şi nici ca recunoaştere sau garantare a drepturilor colective pentru minorităţile naţionale”.
Fostul președinte Traian Băsescu explica în anul 2015 refuzul în privinţa nerecunoaşterii Republicii Kosovo, invocând pericolul autoproclamării independenţei Transnistriei.
În opinia acestuia, Transnistria și-ar putea declara independența folosind modelul Kosovo, situație în care România nu ar putea contracara o astfel de eventualitate dacă s-ar afla printre statele care au recunoscut fosta provincie iugoslavă.
Argumentul oficial pentru care România rămâne fermă pe poziție și refuză să recunoască Republica Kosovo a fost și este bazat pe temerea vizavi de integritatea Republicii Moldova.
În realitate, țara noastră susține de fapt interesele Serbiei cu atât mai mult cu cât acestea se leagă de integritatea teritorială a unui stat cu care are relații tradiționale.
Foto: bangkokpost.com
