De plecat, au plecat ardelenii „la America” înainte de 1914. Dar de întors, câți s-au mai întors?

Între 1880-1914 a avut loc cea mai mare migrație voluntară din istorie, dinspre Europa spre Statele Unite ale Americii. Imigranții proveneau din: Italia, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Țarist, Imperiul Otoman. Zilnic debarcau în portul New York vapoare cu mii de pasageri înghesuiți în condiții precare la cabinele de la clasa a III-a. Toți au dorit să înceapă o viață nouă în Lumea Nouă. Ai noștri proveneau din Transilvania, Banat și Bucovina și erau de etnie română, maghiară, germană sau sârbească. Cei care emigrau din Moldova sau Muntenia erau, fără excepție, evrei.

Despre plecarea lor s-a scris foarte mult, s-au realizat filme artistice începându cu trilogia ardelenilor până la scurt-metrajul filmat în întregime la New York, de doi tineri cineaști români Start a New World.

S-au întors acasă? Câți? Și când?

Despre întoarcerea lor în locurile natale se cunosc mai puține detalii. Mirajul american i-a determinat pe unii să rămână acolo pentru tot restul vieții. Copiii lor născuți pe pământ american au devenit automat cetățeni și, inevitabil, s-au înstrăinat de locurile natale ale părinților și treptat au început să uite limba maternă. Pe alții, dimpotrivă, America i-a motivat să muncească, să câștige cât mai mulți bani pentru a se întoarce acasă și a încropi o mică afacere sau, cel mai adesea, să își cumpere pământ și să îl lucreze. Se estimează că aceștia din urmă au constituit aproximativ o treime din numărul lor; două treimi au rămas în „Țara tuturor posibilităților.”

Veștile de acasă veneau prin poștă. Așa au aflat că în urma pierderii războiului de către țările Triplei Alianțe, s-a destrămat Imperiul Austro-Ungar care le fusese patrie la plecare și s-a constituit o nouă țară care le era complet străină: Romania. Dar în noua țară puteau vorbi și scrie oficial în limba română, ceea ce le fusese interzis până la 1914. Așa s-a făcut că cei pe care i-a copleșit dorul s-au interesat în ce condiții se pot întoarce acasă.

Începând cu aprilie 1919 au început să sosească în porturile românești primele vapoare cu imigranți. Fiind o tranziție anevoioasă din punct de vedere diplomatic, s-au adresat inițial consulatului Suediei ca reprezentant al statului maghiar, pentru obținerea pașapoartelor. În luna iulie a sosit în America o comisie însărcinată cu înființarea de consulate românești. Orașul Cleveland, unde locuiau cei mai mulți români, a fost desemnat ca prim sediu al consulatului român din SUA. Îmbarcările au fost îngreunate până în luna octombrie a anului 1919 când s-au redeschis liniile navale comerciale pe Oceanul Atlantic: French Line, Cunard Line,  Hamburg-American Line, Holland-American Line, Red Star Line, American Export Lines, Balkan-American Express, American-Levant Express.

Cum ajungeau acasă? În ce a constat repatrierea?

Cei care călătoreau cu French Line soseau în portul francez Le Havre, după care terestru pe teritoriul Franței și Italiei. Apoi ajungeau în Croația și Ungaria pe ruta Zagreb – Subotica – Szeged. Pe teritoriul României intrau pe la Jimbolia, Timișoara sau Oravița. Pentru cei care alegeau compania Balkan-American Express ruta era diferită: soseau în portul grecesc Patras și de acolo în Constanța.

În legătură cu repatrierea, au existat câteva controverse: una privea o taxă suplimentară pe care o aveau de plătit, pe lângă costul emiterii pașaportului și a vizei pentru România; o alta se referea la accesul celor proaspăt întorși la banii pe care îi trimiseseră rudelor de acasă prin intermdiul băncii Albina – cea mai importantă instituție de credit pentru românii ardeleni; și în fine chestiunea succesiunii la care aveau dreptul rudele din România, de pe urma celor decedați în Statele Unite.

foto: earlofcruise.blogspot.com