Cui nu i s-a întâmplat măcar o dată să rămână fără bani? Tuturor. Atunci când unul dintre noi rămâne fără bani obișnuiește să spună: „N-am un sfanț”. Deși expresia a fost folosită de străbunicii, bunicii și părinții noștri, sunt puțini cei care știu ce a fost, de fapt, sfanțul.
Din generație în generație s-a perpetuat expresia „N-am un sfanț” care este sinonimă cu „Sunt lefter” sau „N-am niciun ban”. De unde vine expresia?
De ce moneda românească se numește „leu”? De unde vine denumirea de „leu”?
Se pare că pe la începutul anilor 1800 circula prin țările Românești moneda austriacă numită zwanziger, echivalentul a doi lei. Numele ei adoptat de către români a fost sfanțul de argint. De aici provine expresia „Nu am niciun șfanț”.
La fel a fost „românizat” și leul. Istoria leului românesc începe în secolul al XVII-lea. La acea vreme, în principatele române se foloseau talerii olandezi ca monedă de schimb, care mai purtau și denumirea de „löwenthaler”. Moneda „löwenthaler” avea gravată pe partea din spate un leu rampant. Din cauza pronunției dificile și a desenului de pe monedă, românii au adoptat banul și i-au dat denumirea de… „leu”. Simplu, nu?