Multă lume se întreabă dacă aparatul poligraf poate fi păcălit, iar dacă poate fi păcălit, cum se face acest lucru? Înainte de a fi privit ca un instrument de investigație, poligraful este considerat un aparat controversat. Filmele hollywoodiene și romanele polițiste au folosit această tehnică pentru a pune în valoare capacitățile extraordinare ale unor supereroi. Fie că este vorba despre personaje care întruchipează agenți ai serviciilor secrete în luptă cu personajele negative, fie că un socru își testează viitorul ginere cu privire la o pisică buclucasă, poligraful este prezentat ca un apanaj al instituțiilor de ordine, însă nu e deloc așa. Oamenii iubesc personajele din filme și de multe ori caută să se identifice cu aceștia, de unde și tendința de ași măsura forțele cu ,,detectorul de minciuni”. Însă, viața bate filmul.
În primul rând, poligraful nu este un ,,detector de minciuni”. A fost denumit așa pentru că este folosit pentru a identifica modificări de reactivitate psihofizilogică specifice comportamentului simulat. El este un instrument provenit din lumea medicală, cu o istorie de aproximativ 100 de ani și cu o largă utilizare în mai multe sectoare ale vieții sociale, nu doar pentru a prinde infractori sau a descoperi scurgeri ale unor secrete de stat. Prima persoană care a folosit un ,,poligraf” pentru interogarea unor suspecți de comiterea unor infracțiuni a fost celebrul medic și criminolog italian Cesare Lombroso.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, acesta a folosit un hydrosphygmograph pentru a înregistra tensiunea arterială și pulsul subiecților. Ulterior, tehnica a evoluat și denumirea de poligraf poate fi folosită de la momentul în care dispozitivul înregistra simultan modificări ale respirației, sistemului cardiovascular și activității electrodermale. În prezent, aparatele moderne sunt digitalizate și folosesc până la 10 canale de captare simultană a modificărilor psihofiziologice ale unui subiect.
Vrei să vezi cum funcționează un detector de minciuni? Vrei să vezi dacă ai fost mințit? Intră AICI!
Așadar, e clar că funcții ale organismului au fost monitorizate cu diverse instrumente, mai mult sau mai puțin complexe, dar cum pot ele să afle dacă cineva minte? Doar nu intră în mintea oamenilor să vadă ce gândesc? Pentru a afla răspunsul nu trebuie să intre nimeni în mintea nimănui, deși tehnologia evoluează și neuroinvestigațiile sunt tot mai avansate.
Organismul e cel care comunică ceea ce este în mintea omului, mai precis sistemul nervos central preia informațiile din mediul extern, în cazul nostru stimulul provenit dintr-o întrebare, le transformă în influx nervos și le transmite centrilor nervoși. Aceștia din urmă analizează informațiile primite și iau decizii pe care le trimit efectorilor, adică organelor precum plămânii, vasele de sânge și inima pe care Cesare Lombroso a supus-o analizei în relația cu minciuna încă de acum mai bine de un secol. Partea vegetativă a sistemului nervos funcționează pe baza unor acte reflexe, ce pot fi definite ca mecanisme automate de răspuns la un stimul extern. Tocmai aceste răspunsuri automate sunt înregistrate și evidențiate pe o diagramă poligraf. Este important de menționat că nu există un desen al minciunii în sens convențional, chiar dacă traseele senzorilor poligraf formează un anumit tipar grafic. Fiecare diagramă corespunde reactivității unei persoane la un anumit moment și pe baza unor anumiți stimuli recepționați în anumite condiții. De aceea o ,,minciună” nu seamănă cu alta cum nici o persoană nu este identică cu alta.
Așadar, organismul reacționează automat la anumiți stimuli din mediul extern și intern, cum ar fi gandurile noastre. Tocmai aici e problema, organismului uman nu-i place să-i fie tulburat echilibrul, denumit homeostazie, astfel că ia măsuri rapide să rezolve rapid orice situație. Chiar dacă pare mai greu de acceptat, amenințările interne sunt la fel de reale ca cele externe, așa cum ne retragem mâna în fracțiuni de secundă de pe ceva care frige, tot așa căutăm să îndepărtăm un disconfort psihic, iar când mințim se creează un disconfort. Sunt unii oameni pentru care minciuna e ca a doua natură și cum e vorba românească ,,mint de îngheață apele”. Asta nu înseamnă că ei nu știu că spun o minciună, iar ceea ce știu cu ceea ce spun creează un conflict. Întotdeuna va apărea un conflict între poziția reală a subiectului și poziția manisfestă și tocmai acest conflict va fi exploatat în favoarea examinării.
Spațiul media este invadat de fel și fel de ,,tehnici”, mai mult sau mai puțin morale cu privire la modalitățile care pot influența reactivitatea unui subiect supus examinării, de la celebra piuneza în talpă, până la tehnici avansate de meditație. Bineînțeles că sunt o multitudine de modalități în care poate fi influențată reactivitatea unei persoane, dar asta nu înseamnă că subiectul sincer va fi considerat mincinos și invers, pur și simplu se observă că subiectul nu reacționeză corespuzător și are tentative de eludare.
„Toate intervențiile voite și conștiente într-o examinare se observă cu ușurință și sunt diferite ca reactivitate față de o manifestare firească a organismului, plus de asta, există anumite teste care îi permite examinatorului să observe modul normal de reactivitate. Viteza de reacție a organismului este foarte mare și un exemplu ar putea fi acela când ni se oprește respirația de frică la vederea unui șarpe veninos sau când roșim involuntar în situații stânjenitoare. Pe lângă toate măsurătorile psihofiziologice pe care le face aparatul poligraf în raport cu stimulii proveniți din întrebările cauzei de investigat, există și o fișă de observație în care se notează manifestările persoanei înainte și în timpul testării”, explică Ionuț Daniel Dumitrașcu, examinator poligraf din București.
Atitudinea de măsurarea a forțelor cu un aparat este o tendință firească a omului. Mai mult decât atât, cu toții ne imaginăm capabili de performanțe extraordinare, asemenea eroilor timpurilor moderne, fie că sunt spioni C.I.A. sau călugări aflați în permanență stare de meditație. Vrem să ne știm stăpâni pe corpul nostru. De multe ori, reacțiile normale ale organismului sunt interpretate ca semne de slăbiciune. Este la fel de firesc să ne fie frică, cum este firesc să fim bucuroși, iar poligraful și întreaga tehnică de examinare reprezintă unelte utile în aflarea adevărului. O testare nu este o luptă și cei care fac o examinare cu acest gând au pierdut din start în acest demers.
„Poligraful nu poate fi păcălit, pentru că este un instrument de înregistrare, la fel cum nu poate fi păcălit un cântar de baie. Chiar dacă pășim mai cu ezitare pe un cântar, tot kilogramele alea va arăta într-un final. Este important să știm ce vrem să ‘cântărim’ cu poligraful și acest lucru să se facă cum trebuie, pentru că priceperea și experiența examinatorului sunt la fel de importante ca oricare senzor al aparatului”, explică examinatorul Ionuț Daniel Dumitrașcu.
