De-a lungul istoriei, multe dintre reginele lumii au fost împotriva războaielor și au militat pentru pacea poporului lor. Cu toate acestea, au existat și excepții. Ecaterina a II-a, cunoscută și sub numele de Ecaterina cea Mare, a fost o împărăteasă a Rusiei care a condus între 1762 și 1796, cea mai lungă domnie a oricărei femei conducătoare ruse. Ea și-a extins mult imperiul țării sale, fiind un conducător militar de succes.
Sophie von Anhalt-Zerbst s-a născut în 1729 și era fiica unui prinț prusac. În anii adolescenței, ea a fost căsătorită cu un prinț rus care avea să devină împăratul Petru al III-lea. Prințesa a luat numele Ecaterina sau Ekaterina Alekseyevna.
Petru era considerat de unii ca fiind incapabil să conducă și, după numai șase luni pe tron, Ecaterina l-a dat jos de la conducere cu ajutorul lui Grigory Orlov, un ofițer militar cu care avea o aventură. Soțul ei a fost ulterior arestat și ucis, asigurându-i poziția pe tron.
Unii istorici vorbesc despre Ecaterina ca fiind un conducător luminat din punct de vedere social. A corespondat cu filozoful francez Voltaire, Muzeul Ermitaj a fost deschis în timpul domniei sale și sub influența ei, rușii au adoptat filozofiile și cultura vest-europeană.
Regina Rusiei a fost o militantă pentru artistele de sex feminin, într-o perioadă în care egalitatea dintre bărbați și femei era o utopie. După ce Petru I (domnie 1682-1725) a adus reforme care au oferit femeilor mai multă libertate de a studia, Ecaterina cea Mare a ridicat artistele de sex feminin.
„Încă din mijlocul anilor 1700, scriitoarele și poetele ruse, urmate îndeaproape de compozitoare ruse, au pus pixul pe hârtie”, a scris Anne Harley, profesor de muzică la Scripps College, într-o lucrare publicată în 2015 în „Jurnalul de cânt”, potrivit Live Science.
Printre cele mai prolifice artiste feminine ruse a fost prințesa Natalia Ivanovna Kurakina (a trăit între 1768-1831), care a scris cel puțin 45 de cântece.
„Cântecele Kurakinei au fost atât de populare încât Breitkopf (Petersburg) a publicat o colecție de opt dintre romanele ei franceze în 1795”, a scris Harley.
Ecaterina a II-a a fost, de asemenea, un conducător militar de succes. Trupele ei au cucerit noi teritorii. Ea a permis, de asemenea, să continue un sistem de iobăgie în Rusia.
Cu toate acestea, nu avea nicio pretenție la tronul Rusiei, potrivit Isabel de Madariaga, profesor emerit de Studii slavone la Universitatea din Londra, în deschiderea cărții sale „A Short History of Catherine the Great” (Yale University Press, 2002).
Madariaga a scris că ocazia Ecaterinei a venit atunci când soțul ei a urcat pe tron ca Petru al III-lea la sfârșitul anului 1761. Cei doi se urau unul pe celălalt, iar el a domnit inutil.
„Deși nu era prost, îi lipsea total bun simț și s-a apucat rapid să înstrăineze toate partidele puternice de la tribunal”, a scris Madariaga, potrivit sursei mai sus menționată.
El s-a angajat într-o campanie militară aparent inutilă împotriva Danemarcei, a înstrăinat clerul ortodox încercând să preia pământurile bisericii și chiar a încercat să se căsătorească cu amanta sa.
„Majoritatea politicilor sale au fost atât de nepopulare la tribunal, atât de lipsite de judecată, încât mai multe grupuri au început să comploteze pentru a-l detrona”, a mai precizat Madariaga.
În acea vreme, Ecaterina avea o relație romantică cu Grigory Orlov, un ofițer în Gărzile Ruse. Cu sprijinul unităților militare locale, aceasta a fost proclamată împărăteasă a Rusiei în iulie 1762, în timp ce soțul ei era plecat din Sankt Petersburg. Petru al III-lea a fost apoi arestat, forțat să abdice de la tron și în cele din urmă ucis.
Orlov ar fi fost unul dintre numeroșii iubiți pe care regina i-ar fi avut în viața ei. Ea a făcut aluzie la obiceiul ei de a schimba adesea iubitul într-o scrisoare pe care i-a scris-o prințului Grigory Potemkin, un lider militar cu care a avut o aventură în 1774-1775.
„Necazul este că inima mea nu poate sta nici măcar o oră fără iubire. Se spune că viciile omenești sunt adesea ascunse sub mantia bunătății și este posibil ca o asemenea dispoziție a inimii să fie mai mult un viciu decât o virtute, dar nu ar trebui să vă scriu asta, pentru că ați putea înceta să mă mai iubiți” (Din cartea „Cronicile rusești”, 1998, Editura Quadrilon, editată de Joseph Ryan).
Ecaterina a II-a și-a început domnia când Rusia se afla deja într-o poziție militară relativ favorabilă. Înainte de domnia ei, armata Rusiei învinsese forțele lui Frederic cel Mare, regele Prusiei, în luptele de la Gross-Jägersdorf (în 1757) și Kunersdorf (1759), victorii care au lăsat Rusia într-o poziție puternică în Europa de Est, scria Simon Dixon, profesor la University College London, în cartea sa „Catherine the Great” (Profile Books, 2009). El a remarcat că, odată cu moartea regelui polonez, Augustus al III-lea, în 1763, ea a reușit să-l pună pe tronul polonez pe unul dintre iubiții ei, Stanislaw Poniatowski.
Poniatowski și Ecaterina au ajuns să obțină mai mult decât s-au așteptat. Regina a insistat să acorde drepturi credincioșilor ortodocși și protestanți din Polonia, lucru care i-a jignit pe mulți catolici polonezi.
Această problemă a dus la o revoltă, iar în cele din urmă trupe rusești au fost trimise în Polonia pentru a-l sprijini pe Poniatowski. Prezența acestor trupe rusești a stârnit îngrijorări în rândul statelor vecine crezând că Rusia are dorințe ascunse în ceea ce privește teritoriile proprii.
Sultanul Turciei s-a simțit cel mai amenințat, temându-se că trupele ruse din Polonia vor putea să se reverse în Balcani, amenințând însuși Istanbulul. După discuții cu diplomații francezi și un incident cu trupele ruse la granița cu Turcia în octombrie 1768, Turcia a declarat război Rusiei.
Trupele ruse au făcut progrese rapide în 1769, urmându-le cu victorii esențiale asupra armatei turcești la bătăliile de la Larga și Kagul, ambele luptate în vara lui 1770. Tot în 1770, o escadrila navală rusească a ajuns în estul Mediteranei, provocând o înfrângere flotei turcești.
Angajamentele Ecaterinei în Polonia și împotriva Turciei au funcționat favorabil pentru ea. În 1772, Polonia a fost împărțită între Rusia, Austria și Prusia, împărțirile ulterioare având loc în 1793 și 1795. În plus, în 1774, după ce trupele ruse au fost în poziția de a amenința Istanbulul, Turcia a dat în judecată pacea, Rusia câștigând teritorii pe Coasta Mării Negre și zona Mării Azov.
Deși împărăteasa nu a intrat personal în luptă, delegând acea responsabilitate celor cu experiență militară, ea și-a dovedit curajul militar, câștigând o cantitate imensă de teritoriu și influență nouă pentru Rusia.
Potrivit cercetătorului Robert Massie, scrie Live Science, pe plan militar Ecaterina a II-a s-a bucurat de un succes neașteptat, însă țara ei avea o structură socială precară. O mare parte din populație a trăit ca iobagi, în esență o formă de sclav. Condițiile lor de viață erau oribile. Massie a remarcat că puțini dintre iobagii care lucrau în mine, turnătorii și fabrici au trăit până la vârsta mijlocie.
Ecaterina a murit în patul ei la 17 noiembrie 1796, la vârsta de 67 de ani, după ce a suferit un accident vascular cerebral. Dușmanii reginei au răspândit despre ea bârfe care au rezistat secole întregi: că ar murit în timp ce făcea sex cu un cal sau că a murit pe toaletă. Niciun zvon nu era adevărat.
Foto: Wikipedia.org
