În secolul al XVII-lea, Transilvania și Moldova au fost lovite puternic de ciuma. Deși nu există o cifră exactă, se crede că epidemia din urmă cu trei secole a ucis peste 50.000 de oameni. Printre cele mai afectate națiuni din Europa au fost România, Ungaria, Ucraina, Serbia, Croaţia, și Austria.
Condițiile precare de trai și mizeria, precum și metodele și mijloacele primitive pe care medicii le aveau la dispoziție au făcut ca oamenii acelor vremuri să fie victime sigure în fața ciumei.
Cum leacurile nu erau uşor de găsit în acele vremuri sărace, domnitorii apelau în special la preoţi pentru a stârpi ciuma, cunoscută la nivel global și sub denumirea de „moartea neagră”. Din păcate, nici preoții nu aveau mare succes în demersul lor.
Prima mențiune a apariției ciumei în spațiul est-carpatic datează din anul 1476. În plină campanie a sultanului Mahomed al II-lea Cuceritorul împotriva lui Ștefan cel Mare, ciuma a fost răspândită de soldații otomani.
În anul 1552, în timpul domniei lui Alexandru Lăpușneanu, cronicarul moldovean Azarie scria la acea vreme că „în acea vreme și în acel an a fost multă moarte de boală în țara Moldovei”. Ceva mai târziu, un alt cronicar, Grigore Ureche, scria că „într-același an fu omor mare și iarnă grea”.
Molima avea să capete proporții nebănuite între anii 1574 și 1577 din cauza sărăciei și a foametei. În timpul luptelor din 1574, recoltele au fost arse și prădate de către hoardele otomane și tătărești, cei care l-au înlăturat de la domnie pe Ioan Vodă cel Cumplit.
La începutul veacului al XVII-lea, epidemia de ciumă s-a extins și în afara spațiului carpatic, ajungând în Țara Moldovei, după cum amintea demnitarul polon Ioan Potocki. Aceasta îi scria regelui Sigismund al III-lea, la 13 septembrie 1603, că ciuma a cuprins satele și târgurile de la hotarul de apus al Moldovei.
În anul 1612, întreg teritoriul Moldovei era invadat de lăcuste. Se spune că insectele dăunătoare le-au dat moldovenilor mai mult de furcă decât o făcuseră turcii în urmă cu aproape patru decenii.
De altfel, domnitorul de atunci, Ştefan Lăcustă, nepotul lui Ștefan cel Mare, a primit porecla „lăcustă” tocmai din cauza acestor insecte ce bântuiau holdele în vremea domniei sale.
Potrivit unor istorici ai vremii, în toamna anului 1718 a avut loc una dintre cele mai mari epidemii de ciumă din Evul Mediu, adusă tot de trupele otomane.
După câteva luni, în februarie 1719, însuși Ioan Mavrocordat (foto), domnitor în mai multe rânduri atât în Moldova, cât și în Țara Românească, avea să moară răpus de aceeași boală, scrie RadioRomâniaActualități.
Aceeași soartă a avut-o 11 ani mai târziu un alt Mavrocordat, Nicolae. Și el domnitor de mai multe ori în Țările Române și ctitor al Mănăstirii Văcărești, acesta avea să fie ucis tot de ciumă în anul 1730.
O ală epidemie de ciumă aveaă să izbucnească în vara anului 1738. În numai trei luni, potrivit unor estimări ale vremii, doar în București aproximativ 10.000 de oameni au fost uciși de ciumă.
Ciuma avea să lovească din nou în 1766, în timpul domniei lui Scarlat Ghica. De altfel, acesta devenea în decembrie cel de-al treilea domnitor răpus de ciumă, după cei doi Mavrocordați.
Foto: Wikipedia.org
