Momentul în care generalul rus Serghei Trofimenco a trimis 11.000 de soldați români la moarte: „Ăsta e ordinul! Nu mai discutați și vedeți-vă de treabă!”
În vara anului 1940, în plin Război Mondial, prin ultimatumul și dictatele consecutive pactului Hitler-Stalin, țara noastră este silită să cedeze Bucovina de Nord, Ținutul Herței și Basarabia către Uniunea Sovietică, Ungaria pune mâna pe Transilvania de Nord, iar Bulgaria anexează Dobrogea de Sud (la sud de linia Ostrov-Vama Veche).
După ce a ajuns la putere în septembrie 1940 Ion Antonescu a aliat România Puterilor Axei și a intrat în război împotriva URSS-ului, susținând că luptă pentru recuperarea teritoriilor pierdute. Patru ani mai târziu, pe 23 august 1944, România va ieși din alianța cu Germania și se va alătura Aliaților, din care făcea parte și URSS.
Rușii, aliații noștri. Sau, nu
Deși, teoretic, România era aliată cu URSS, rușii au tergiversat semnarea încetării ostilităților până în momentul în care au fost siguri de ocuparea întregii țări. Ba mai mult, soldații ruși s-au comportat pe teritoriile românești ca niște cuceritori, nicidecum ca niște parteneri de război.
„Armata Roşie, pe măsura înaintării ei, ignora cu desăvârşire schimbarea intervenită în orientarea României şi, în consecinţă, dezarma şi captura unităţile române din Moldova. Numărul celor căzuţi astfel în captivitate s-a ridicat la aproximativ 140.000. în acelaşi timp, jafurile şi violurile comise de soldaţii sovietici evocau, mai degrabă, o năvălire a barbarilor, decât străbaterea teritoriului naţional de către noii aliaţi”, notează istoricul Florin Constantiniu.
Trupele române, exploatate de generalii ruși
Ulterior, marile unități ale armatei române au fost subordonate sovieticilor, sub comandă Frontului 2 Ucrainean. Din păcate, generalii ruși nu au avut milă de români. Trupele române slab echipate și înarmate aveau cele mai dificile misiuni. La fel s-a întâmplat și în însângerata toamnă a anului 1944, când mii de soldați români au pierit în câteva zile.
Un rus, a trimis 11.000 de români la pieire
În septembrie 1944, diviziile nemțești ajunseseră la Oarba de Mureș. Aici, elemente ale diviziei 8 Cavalerie SS germane avuseseră timp să construiască un element defensiv redutabil, pe creasta dealului Sangeorgiu.
Trupele române, compuse din diviziile 9 și 11 Infanterie din această zona aparțineau Corpului 6 Armată, care se subordona generalului sovietic Serghei Trofimenco. Românii depășeau mult numeric divizia germană, dar erau slab echipați, iar poziția tactică îi avantaja pe aceștia din urmă, scrie HotNews.ro.
Generalul român Ion Dumitru a propus ca armata română să avanseze pe flancuri, să înconjoare dealul fortificat și apoi să îi oblige pe germani să se predea. Generalul rus Serghei Trofimenco, care avea autoritate și asupra românilor, a refuzat și a ordonat atacul frontal. „Ăsta e ordinul! Nu mai discutați și vedeți-vă de treabă!”, ar fi spus Trofimenco. O decizie ciudată, cu atât mai mult cu cât armata română nu era bine echipată.
Românii au forțat Mureșul (nu aveau un pod la dispoziție) sub tirul necruțător al artileriei germane. Atunci când au rămas fără gloanțe, românii au smuls parii care susțineau via plantată pe coastele dealului și astfel înarmați au atacat pozițiile germane, în timp ce ofițerii ruși rămași în urmă amenințau că îi vor executa pe cei care renunță la atac. Rezultatul? Aproape 7.000 de soldați români au murit în câteva zile în atacurile sinucigașe și peste 4.000 au fost răniți.
După șapte asemenea asalturi frontale nereușite, generalul rus acceptă soluția oferită de români, aceea de a flanca inamicul. Luptele vor continua până în jurul datei de 6 octombrie 1944, germanii fiind, în final, nevoiți să se retragă.