Poate fi comparată scriitura lui Marian Godină cu cea a lui Ion Creangă? Ce spune polițistul?

După ce în 2016 lansa cu succes cartea „Flash-uri din sens opus”, polițistul „a recidivat” și a scos pe piață „Drum fără prioritate” care se dorește a fi o continuare a primului său roman. De câteva zile, brașoveanul semnează mii de autografe pe cărțile comandate, iar cei care îndrăgesc scriitura polițistului nu au ezitat să-l compare pe acesta cu Ion Creangă. Totuși, poate fi Godină pus pe aceeași treaptă cu marele povestitor Ion Creangă?

Creangă versus Godină, arta povestirii

„Trebuie să recunosc că Godină este Creangă contemporan”, a scris pe pagina de Facebook unul dintre cititorii lui Marian Godină. O altă persoană a punctat pe aceeași platformă de socializare: „Fără să mă erijez în vreun George Călinescu, îmi permit să spun că mie domnul Marian Godina îmi pare un Creangă contemporan. Lectura, aparent simplă, te ține acolo! Te prinde și nu te lasă s-o lași!”.

Godină a început inițial să scrie texte scurte pe Facebook, în timp ce dascălul Ion Creangă scria prima sa povestire ”Soacra cu trei nurori” la îndemânul unui apropiat. Cel care l-a sfătuit pe Ion Creangă să scrie a fost chiar Mihai Eminescu, prietenul său. Inițial, Creangă și-a dorit ca Eminescu să fie cel care să-i revizuiască prima povestire. „Creangă, tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni„, i-ar fi spus cel catalogat ca fiind cel mai mare poet român din toate timpurile.

De altfel, „poetul nepereche” a fost cel care l-a lăudat pe Creangă la Ioan Slavici astfel: „Şi eu ştiu poveşti şi pot să te asigur că le pot scrie într-o limbă moldovenească întocmai aşa cum o vorbesc ţăranii din judeţul Neamţ, din satul meu Humuleşti„.

Călinescu, despre Creangă: „Un astfel de artist se ivește o singură dată în istoria unui popor”

În accepțiunea lui George Călinescu, Ion Creangă este unic prin scriitură.  „Scriitori precum Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul e bătrân şi echivoc şi unde experienţa s-a condensat în formule nemişcătoare. Era mai firesc ca un astfel de prozator să răsară peste câteva veacuri, într-o epocă de umanism românesc. Născut cu mult mai devreme, Ion Creangă s-a ivit acolo unde există o tradiţie veche şi deci o specie de erudiţie, la sat, şi încă la satul de munte, de dincolo de Siret, unde poporul e neamestecat şi păstrător”, nota celebrul critic literar.

Acesta adăuga: „Adevărul e că un artist precum Creangă se iveşte o singură dată în istoria unui popor, şi atunci numai într-un moment de graţie. Este fără îndoială genial, ca orice scriitor despre care se poate spune că are simţul genial instinctiv al limbii şi al etosului popular nealterat. Opera sa este expresia uimitoare a bunului-simţ şi a unui suflet elementar, încremenit în formule neschimbătoare, eterne. În totul, un spectacol de măreţie simplă inanalizabilă”.

Ce spune Godină despre această paralelă?

Marian Godină, un scriitor la modă în România, se arată a fi măgulit de comparația pe care o fac tot mai mulți dintre cititorii săi. „Mă stânjenește comparația, nu am nimic împotrivă. Nu consider că mă ridic la nivelul lui Ion Creangă. Dar sunt multe mesaje pe care le primesc de la cititori în care se face comparația asta. Nu vreau să reiasă că m-aș putea asemăna cu Creangă”, a explicat polițistul cu modestie în exclusivitate pentru site-ul shtiu.ro.

Cum scrie Godină?

Pentru ca cititorii să-și facă o idee despre talentul fiecăruia, iată un pasaj din cartea „Flash-uri din sens opus”, romanul de debut al lui Godină.

Semaforul s-a făcut roşu. Maşina cu numere de Italia, din fața mea, nu a oprit…i-a tot dat. I-am dat si eu, iar după intersecție l-am oprit pe şoferul grabit și, după ce m-am prezentat, i-am solicitat actele.
-Bună ziua! Vă rog să îmi prezentați documentele dumneavoastră!
-Oooo…. Dio, Dio… como entrato en esta țara… noma docomente, docomente, docomente!
Înțeleg câteva limbi dar italiana chiar nu o bunghesc.
Având actele in mână, am văzut că pe italian il chema Arghire si era din… nu vă mai zic de unde era. Şi după cum vă spuneam, Arghire din Vaslui venea de la el din Italia și pesemne că uitase regulile de circulație in acelaşi ritm cu care uitase si limba maternă. Devenise alt om, era acum Vasile „după o lună in Italia”.
-Permisul de conducere vi se va reține treizeci de zile pentru că ați trecut pe roşu.
Fraza asta i-a reactivat acea parte a creierului in care stătea uitat frumosul grai moldovenesc.
– Hai, șefule, da ş-am făcut?
– Ați intrat in intersecție pe roşu.
– Du-ti domnii d-aci… da şe? Eu îs chior? Io sun la tieleviziuni…sun la il comandante… da chiar iți bați joc? Pentru ce să imi iei tu mia permisul?
– V-am explicat că ați trecut pe roşu iar pentru asa se reține permisul, de ce nu ințelegeți?
– Oo Dio… da normal că nu înțeleg, fă-mă să înțeleg sau acum mă duc la il comandante.
– No bine. Vă rog sa fiți atent: como entrato en esta țara se aplica el codo rutiero romano care spune ca trebuiato să casco el ochii la il semafore si să opreşte dacă il e necesaro. Pero che dumnevostra trecuto pe rosso, permiso e suspendato una luna. Şi dacă esto nemulțumito, nu va duceti la il comandante ci la il giudecatore. Claro sau tu necesita mai multo explicaționi?
‘Nea Arghire a băgat nervos in viteză si a demarat in trombă, abandonându-şi docomentele. Am apucat să aud doar cum i-a spus consoartei care era in dreapta lui:
Andiamo, Maricico!

Cum scria Creangă?

Pentru a păstra proporțiile, este de preferat ca o eventuală comparație să fie făcută tot cu prima carte publicată. Ion Creangă nota în „Soacra cu trei nurori”:

Era odată o babă, care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de virtute, dar slabi de minte.

O răzeșie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite și multe păsări alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse și părăluțe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri și tremura după ban.

Pentru a nu răzleți feciorii de pe lângă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta și alta de-a stânga celei bătrânești. Dar tot atunci luă hotărâre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lângă sine — în casa bătrânească — și a nu orândui nimic pentru împărțeală până aproape de moartea sa. Așa făcu; și-i râdea inima babei de bucurie când gândea numai cât de fericită are să fie, ajutată de feciori și mângâiată de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: „Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni și nu le-oi lăsa nici pas a ieși din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea — fie-i țărna ușoară! — așa a făcut cu mine. Și bărbatu-meu — Dumnezeu să mi-l ierte! — nu s-a putut plânge că l-am înșelat sau i-am risipit casa; … deși câteodată erau bănuiele… și mă probozea… dar acum s-au trecut toate!”

Tustrei feciorii babei umblau în cărăușie și câștigau mulți bani. Celui mai mare îi venea vremea de însurat, și baba, simțind asta, umbla valvârtej să-i găsească mireasă; și în cincișase sate, abia-abia putu nimeri una după placul ei: nu prea tânără, naltă și uscățivă, însă robace și supusă. Feciorul nu ieși din hotărârea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămașa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cârtească de toate cele. (…)