Ștefan cel Mare (1438-1439 – 1504) a fost domnitorul Moldovei timp de 47 de ani, între 1457 și 1504, având cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române. Faptele sale de vitejie au fost relatate în cărțile de istorie, iar credința lui în Dumnezeu l-ar fi cajutat să rămână drept și cinstit. Ştefan cel Mare a ctitorit şase biserici şi două mănăstiri în Moldova.
În cei 47 de ani de domnie, Ştefan cel Mare a purtat 42 de războaie, aproape un război pe an și a fost învins de cinci ori. Patru din cele cinci înfrângeri au avut loc în fața turcilor și una în fața muntenilor conduși de Vlad Țepeș.
Cu toate că a condus în vremuri tulburi, iar în plan personal a fost încercat de mai multe tragedii prin moartea a patru copii și a două soții, acesta nu și-a pierdut niciodată încrederea în Dumnezeu, fiind convins că lupta cu inamicii este una dreaptă, iar apărarea valorilor creștine reprezintă o muncă pentru eternitate.
Potrivit datelor istorice, Ștefan cel Mare a fost un personaj care s-a făcut remarcat nu numai prin vitejia sa pe câmpul de luptă, ci și prin credința nemijlocită în Dumnezeu. Aceste valori creștine l-au ajutat să fie o persoană dreaptă, cinstită și în căutarea adevărului tot timpul.
Ștefan cel Mare a sprijinit mereu cultura și Biserica, ctitorind un număr mare de mănăstiri atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos. Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, la data de 20 iunie 1992.
Se spune că Ștefan cel Mare a trăit nu numai pentru sine, ci și pentru poporul său. Acesta a dorit o țară unde să guverneze dreptatea și valorile creștine, iar pentru aceste lucruri a luptat numeroase războaie cu invadatorii. O scrisoare din ianuarie 1475 a evidențiat caracterul luminat al domnitorului moldovean.
Prealuminaților, preaputernicilor și aleșilor domni a toată creștinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată sau de care ea va fi auzită. Noi Ștefan Voievod din mila lui Dumnezeu, Domn al Țării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora vă scriu și vă doresc tot binele și vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme și este încă pierzătorul întregii creștinătăți și în fiecare zi se gândește cum ar putea să supuie și să nimicească toată creștinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire în număr de 120.000 de oameni, al cărui căpitan de frunte era Soliman Pașa. Auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână și cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății și i-am biruit, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre acestea, păgânul împărat al turcilor își puse în gând să-și răzbune și să vie, în luna mai, cu capul său și cu toată oștirea sa împotriva noastră și să supuie țara noastră care e o parte creștinească și pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dacă această poartă, care e țara noastră, va fi pierdută, atunci creștinătatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteți pe căpitanii voștri împotriva dușmanilor creștinătății până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulți potrivnici și din toate părțile are de lucru cu oamenii ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credința noastră creștinească și cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru. Așa trebuie să faceți și voi, pe mare și pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiți gata fără întârziere.
În a doua zi a lunii iulie din 1504 Ștefan cel Mare se stingea din viață la vârsta de 71 de ani în fața familiei, urmașilor, a boierilor, dregătorilor și medicilor vremii care încercaseră în zadar să-l salveze pe domnitor. Cauza morții a rămas, însă, un mister.
Se spune că Ștefan cel Mare a aruncat un blestem asupra celor care aveau de gând să strice ceea ce clădise domnitorul. Este vorba despre Mănăstirea Dobrovăț, ultima ctitorie a lui Ştefan cel Mare.
Iar cine vrea să strice aceasta, unul ca acela să fie blestemat de Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi de Preacurata lui Maică, şi de 4 sfinţi evanghelişti şi de sfinţii verhovnici apostoli Petru şi Pavel şi de ceilalţi şi de cei 318 sfinţi părinţi purtători de Dumnezeu de la Nicheea, şi de toţi sfinţii care din veac au plăcut lui Dumnezeu, şi să fie asemenea lui Iuda şi blestematului Arie…., este blestemul lăsat în hrisovul domnesc prin care sunt dăruite trei sate Mănăstirii Dobrovăţ.
Un sfânt este o persoană fără de păcat sau cu păcate puține, foarte credincioasă în Dumnezeu. Pe parcursul vieții aceasta trebuie să lupte pentru purificarea spirituală și, conform regulilor creștinătății, trebuie să realizeze cel puțin o minune acceptată de Biserică.
În cazul lui Ștefan cel Mare minunea nu a fost niciodată îndeplinită, însă cu toate acestea el a fost declarat Sfânt, în mare parte pentru că a fost o persoană dreaptă în viață și a ajutat prin deciziile luate lumea creștină.
Fericiți cărora s-au iertat fărădelegile și cărora s-au acoperit păcatele. Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleșug (Psalmul 31, 1-2).
Foto: stefancelmare.md
