„Titanic” este filmul lui Jack și Rose, dar mulți dintre oamenii pe care cei doi îi întâlnesc în producția de la Hollywood au avut propriile lor povești incredibile. Toată lumea știe că Jack și Rose, personajele principale din filmul Titanic din 1997, nu erau reale. La fel ca toate filmele „bazate pe o poveste adevărată”, filmul a adăugat propriile elemente fictive la evenimentele istorice.
În timpul filmului, Jack și Rose întâlnesc mai multe personaje bazate pe oameni reali, dintre care unii au povești mult mai interesante decât filmul în sine. Scriitorul și regizorul filmului, James Cameron, „a vrut să învăluie rolurile interpretate de Leonardo DiCaprio și Kate Winslet, în special la clasa întâi, cu pasageri reali”, spune Paul Burns, vicepreședinte și director al Muzeului Titanic din Missouri și Tennessee, potrivit History.
Don Lynch, expertul Societății Istorice Titanic, care a ajutat și ca istoric al filmului din 1997, spune că regizonul Cameron a ales aceste persoane în prealabil atunci când a scris scenariul. Pe platou, Lynch i-a sfătuit pe actori cu privire la accentul și la comportamentul personajelor pe care le întruchipau.
Unul dintre personajele din viața reală a fost Margaret Brown, care a fost interpretată de Kathy Bates în film. Brown a devenit cunoscută postum sub numele de „The Unsinkable Molly Brown” datorită rolului ei din timpul și după dezastrul Titanic din aprilie 1912.
Odată ce Carpathia a salvat supraviețuitorii Titanic care scăpaseră în bărcile de salvare, Brown împreună cu alți pasageri de la clasa întâi, s-au mobilizat și au ajutat supraviețuitorii clasei inferioare. Într-una dintre cele mai memorabile scene din film, ea încearcă, fără succes, să convingă oamenii din barcă să vâslească înapoi și să salveze mai mulți oameni. „Există relatări adevărate care spun că a făcut asta”, a declarat Burns.
O altă figură istorică remarcabilă din film este Wallace Hartley, violonistul interpretat de actorul Jonathan Evans-Jones. Hartley este considerat unul dintre eroii Titanicului deoarece, după cum arată filmul, și-a păstrat trupa cântând piesa „Nearer, My God, to Thee”, în timp ce nava s-a scufundat pentru a ajuta oamenii să rămână calmi.
„Nu au făcut niciun efort pentru a se salva”, spune Lynch despre membrii trupei, care au murit cu toții în acea noapte. „Au înțeles că nava se scufunda și că era necesar să mențină oamenii calmi, așa că au continuat să se cânte”. Știm că una dintre melodiile pe care le-au cântat a fost „Nearer, My God, to Thee” („Mai aproape, Doamne, de tine”), pentru că „foarte mulți oameni au susținut că au auzit-o”, spune el. Trupa lui Hartley a cântat probabil versiunea britanică a cântecului, în timp ce filmul îl prezintă pe cel american.
Și căpitanul Edward John Smith s-a scufundat cu nava sa atât în film, cât și în viața reală. Dar istoricul Tim Maltin, care a scris cărți și a lucrat la documentare despre dezastru, susține că lucrurile nu s-au întâmplat ca în peliculă.
Potrivit unor relatări, „Smith a sărit în mare din partea din față a timoneriei și apoi a înotat ajutând oamenii să ajungă la bărci de salvare”, spune Maltin. „I s-a oferit de fapt un loc pe o barcă de salvare, dar a refuzat să urce pentru că îi ajuta pe oameni să iasă. A fost un gest absolut eroic”.
Decizia rapidă a căpitanului de a sigila ușile etanșe, un alt eveniment din viața reală descris în film, a ajutat la salvarea de vieți omenești, spune Burns. Gândirea rapidă a lui Smith „a împiedicat scufundarea navei așa cum s-ar fi întâmplat în mod normal”, a declarat el. Dacă n-ar fi sigilat ușile, nava s-ar fi scufundat spre partea în care a fost lovită de aisberg și apoi s-ar fi rostogolit. De asemenea, s-ar fi scufundat mult mai repede.
Pe lângă Brown, Hartley și Căpitanul Smith, filmul prezintă și alte personaje care, deși apar doar pe scurt, au avut povești incredibile. Există un bărbat nervos care ia o gură de tărie dintr-o sticlă în scena faimoasă în care Jack și Rose urcă până la pupa navei și se blochează pe balustradă, în timp ce oamenii cad spre moarte.
Omul acela, Charles Joughin, era brutarul șef din viața reală de pe Titanic. A intrat în apă în timp ce se ținea de șinele din spate ale navei, așa cum o face cu Jack și Rose în film, dar înainte de asta, s-ar fi strecurat înapoi în camera lui pentru a bea ceva.
Dar, spre deosebire de Jack, Joughin a supraviețuit. El a fost unul dintre puținii norocoși care a reușit să iasă din apă și să se urce pe barca de salvare pliabilă, care căzuse în apă fără nimeni în ea. Iar Joughin nu este singura persoană reală din film cu o poveste de supraviețuire remarcabilă.
Colonelul Archibald Gracie IV a fost un alt personaj secundar din film care a oferit umor cu replici, precum „Înapoi la coniacul nostru, nu?”. Lynch spune că Gracie a fost aspirat în apă odată cu nava, probabil când s-a rupt prima parte și apoi a înotat până la barca de salvare pliabilă. Deși Gracie a supraviețuit, a suferit de hipotermie și a murit mai târziu în acel an. El a reușit, totuși să finalizeze cartea „The Truth About the Titanic” („Adevărul despre Titanic”), în care detaliază ce i s-a întâmplat în acea noapte.
În cele din urmă, omul de afaceri american Benjamin Guggenheim oferă una dintre cele mai memorabile replici din film. Când i se oferă o vestă de salvare, acesta refuză, explicând că el și valetul său sunt îmbrăcați în cele mai bune costume și sunt gata să coboare cu nava ca adevărați domni. Apoi adaugă: „Dar am vrea un coniac”. În mod uimitor, Lynch spune că există și ceva adevăr în acest sens.
„Stewardul lui Guggenheim a susținut că l-a ajutat să se îmbrace și mai târziu a fost sus pe punte cu valetul său, amândoi îmbrăcați în smoching”, explică Lynch. „Și el a spus: Suntem îmbrăcați în cele mai bune lucruri și suntem pregătiți să coborâm ca adevărați domni.”
Replica legată de coniac a fost ceva pe care Cameron a adăugat-o, însă Lynch a declarat că nu există nicio evidență istorică conform căreia Guggenheim a solicitat un coniac înainte de a pieri.
