Constantin Tănase este considerat a fi unul dintre cei mai mari actori români. Totuși, unul dintre cei mai importanți oameni din istoria teatrului de revistă românesc a avut un sfârșit tragic, iar moartea sa a fost pusă pe seama relației încordate dintre actor și comuniști.
În 1944, spre sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial, trupele sovietice au ocupat întreg teritoriul României, ocupație cunoscută sub denumirea „ocupația sovietică a României”. Între 750.000 și 1 milion de soldați sovietici au stat pe teritoriul țării până în 1956.
Au existat zvonuri potrivit cărora actorul ar fi fost ucis de către Armata Roșie invadatoare. De unde și până unde aceste informații neconfirmate?
Ei bine, Tănase, singurul român pe care Charlie Chaplin a vrut să-l cunoască personal, încă mai juca în București la un an după sosirea rușilor deși avea venerabila vârstă de 65 de ani. Acesta a făcut o scenetă în care satiriza soldații ruși care aveau obiceiul să confiște toate bunurile personale purtate la vedere, mai ales ceasuri, pe care le cereau spunând „Davai ceas”.
„Rău a fost cu «was ist das»
Da-i mai rău cu «davai ceas»
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai casă si moșie
Harașo, tovărășie!”
După mai multe reprezentații a fost arestat, Constantin Tănase a fost amenințat cu moartea, și i s-a ordonat să nu mai joace piesa. Totuși, actorul nu s-a lăsat cu una cu două. La următorul spectacol, curajosul actor român a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile „bandajate” cu ceasuri de mâna. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariție, deși actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi și-a deschis pardesiul, scoțând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar: „El tic, eu tac, el tic, eu tac”, lucru care a ridicat sala în picioare.
Câteva zile mai târziu, marele Constantin Tănase era mort. Varianta oficială a morții a fost aceea că marele actor s-a stins din cauza unei amigdalite dobândite de pe urma unei beri reci.
Povestea ultimelor zile din viața lui Constantin Tănase a fost relatată de Ana-Maria Șchiopu în cartea „Domnia lui Tănase în teatrul românesc”.
„Pe 15 august 1945, în drum spre casă, pe căldură mare, Constantin Tănase s-a oprit la o bodegă lângă Cișmigiu să-și potolească setea cu o bere rece. Seara observă că a făcut amigdalită și își și dă seama de la ce. Îi mărturisește cumnatei sale:”Am făcut o prostie care cred că o să mă coste viața. Numai să n-audă Virginia”. Starea i se înrăutățește văzând cu ochii: se instalează o stare infecțioasă generală și începe să se vaite de un picior. Nici să se bărbierească nu mai poate:”Na, drăcia dracului, îmi fac și harakiri”.
Încă 20 de zile a zăcut la pat și, între timp, făcuse și blocaj renal. Colegi, prieteni și chiar admiratori de la spectacole îl vizitau. Era optimist, cel puțin aparent:”Voi n-aveti grijă de mine, lucrați mai departe, începeți repetițiile, că sosesc și eu”.
Pe 28 august, seara, l-a vizitat compozitorul Ion Vasilescu. Au încercat niște glume, dar boala îi afecta și hazul. Înainte de culcare, soția a încercat să îl mai liniștească, spunându-i că va fi bine. Dar artistul presimțea sfârșitul:”Madame Tănase, să vedem cine are mai multă imaginație”. În aceeași notă i-a răspuns și medicului care îl vizita cu regularitate:”Doctore, să știi că asta-i ultima noapte a lui Mihai Viteazu!” În zorii zilei de 29 august 1945, Constantin Tănase a părăsit scena vieții pentru veșnicie”.
