În august 1601, gărzile care păzeau cortul domnitorului au lăsat să intre ofițerii valoni, crezând că aceștia erau așteptați de voievod. De fapt, era trupa lui Iacob de Beauri, mâna dreaptă a lui Basta.
Valonul trădător a înfipt o lance, în pieptul lui Mihai Viteazul, iar un soldat l-a împușcat în mâna stângă, care era întinsă spre sabie. Un alt oștean a scos un pumnal și i-a tăiat capul. Astfel marele voievod a murit ucis din ordinul lui Basta în apropiere de Turda.
Paharnicul Turturea își luase angajamentul față de Mihai Viteazul ca atunci când va muri să nu îi lase corpul în locuri străine. Acesta a luat capul și a plecat spre Mănăstirea Dealu.
Generalul italian de origine albaneză, Gheorghe (Giorgio) Basta, a fost angajat de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană pentru a conduce armatele habsburgice în războaiele antiotomane (1591-1606) și ulterior pentru a administra Transilvania ca vasal imperial.
În 1610, Gabriel Bathory, principe al Transilvaniei, prin modul său agresiv și atitudinea sa imorală, atacă și jefuiește mânăstirea. În 1930, domnul Țării Românești, Leon Tomșa a subordonat Mănăstirea Dealu Mănăstirii Iviron de la Muntele Athos.
Locașul de cult a fost atacat de otomani în 1738, iar peste mai bine de șase decenii, în anul 1802, biserica unde se aflau rămășițele lui Mihai Viteazul a suferit pagube însemnate.
Înscăunat ca domn al Țării Românești în februarie 1843, Gheorghe Bibescu a dat ordin ca Mănăstirea Dealu să fie restaurată, lucrările începând în 1845. Doi ani mai târziu mormintele domnitorilor Radu cel Mare și Mihai Viteazul au fost deschise, iar craniile acestora au fost așezate în două răclițe de sticlă pentru a putea fi văzute de pelerini.
În 1864, scriitorul Dimitrie Bolintineanu, devenit între timp Ministrul Cultelor, a pus la punct un proiect de aducere a rămășițelor la București, care din păcate nu s-a finalizat.
Cu banii strânși timp de trei ani, în 1904, Societatea Tinerimea Universitară schimbă racla de sticlă cu un relicvariu din bronz în formă de capelă. La sugestia lui Nicolae Iorga, care nu era de acord ca domnitorii să se odihnească în ceva așa mic, sculptorul Carol Storck a realizat două sarcofage din marmură albă pentru Radu cel Mare și Mihai Viteazul.
La 1912, doar mormântul lui Radu cel Mare a fost gata, motiv pentru care craniul lui Mihai se afla încă în chivotul arheologului Grigore Tocilescu.
Cu puțin timp înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, în 1916, preotul C. Dolinescu de la Liceul Militar de pe lângă Mănăstirea Dealu duce craniul domnesc la Mitropolia Iași, însă nici aici nu rămâne pentru mult timp.
Pentru a fi ferit de profanarea raclei de către trupele germano-austro-ungare, valiza cu moaștele lui Mihai Viteazul nu a fost trimisă spre Rusia împreună cu restul Tezaurului, ci către Cherson (actuala Ucraina). Aici, pentru a nu fi depistată de către agenții bolșevici, craniul domnesc a fost ascuns într-o cutie de pălării.
În ziua de 8 noiembrie 1918, de Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, la Mitropolia Ortodoxă de la Iaşi s-a desfăşurat o mare sărbătoare privind comemorarea marelui voievod la care au participat Regele, regina, prinţul moştenitor, reprezentanţi civili şi militari ai Aliaţilor, precum şi o mulţime de români.
După terminarea războiului, la 22 august 1920, trenul regal, cu santinele militare, pornește de la Iași spre Târgoviște purtând capul marelui voievod român. La 26 august, ajunge, în sfârșit, la Târgoviște, unde este primit cu onoruri militare.
Așezat pe un afet tras de șase cai în salve de tun, muzici militare și sunet de clopote, cortegiul funerar urcă spre mănăstire, avându-l în frunte, mergând pe jos, pe însuși Regele Ferdinand.
După slujba religioasă ținută în fața bisericii mănăstirii, suveranul român a rostit un înflăcărat discurs, apoi și-a desprins de la piept insigna albastră a ordinului „Mihai Viteazul” și, în semn de mare respect, oașază pe craniul voievodului spunând: „Iată, ți-am împlinit pohta ce-ai pohtit!”, după care cimentează cu propria mână capacul de marmură albă al sarcofagului în care a fost depus Mihai.
Foto: Jurnal de Neamț
